Crăciun cu bucurie

La fiecare în casă să aducă Naşterea Domnului pace, lumină şi bucurie !
Iar în gând zăpada, bradul, cozonacii şi colindele Crăciunului de altă dată !

Iar la link-ul de mai jos, iată un dar de la Moş Crăciun - de pe YouTube, fireşte, pentru cazul fericit în care aveţi răgazul unei jumătăţi de ceas de bucurie, pace şi nostalgie într-un Crăciun în Apuseni...

POVESTE DE CRĂCIUN - prima parte
POVESTE DE CRĂCIUN - partea a doua 

Crăciun Fericit !

Dor de iarnă

E deja vremea colindelor şi se-apropie un Crăciun urban, fără munte şi fără zăpadă. E frumos şi aşa, cu condiţia să conţină în schimb un supliment rezonabil de iubire şi pace.
De când am fost martor iernii copleşitoare din Apuseni, nu mă mai plâng - o am cu mine mereu, o am în inimă, şi cu amintirea ei îmi albesc Crăciunurile...




Cu trei ani în urmă am fost la Mărişel, pe platoul înalt al Apusenilor, la vremea colindelor. Unul din satele cele mai întinse şi cele mai înalte ale ţării (1200 m altitudine), şi o comoară de colinde străvechi, cât să-mi hrănească sufletul până la sfârşitul timpului...




Mai multe poze...

Şi de dor de iarnă un link pentru suflet - Iarnă în Ardeal.

Ca să lăsăm pentru o clipă toate de-o parte şi să ne umplem inimile de pacea Crăciunului care vine...

Alba Iulia 1918


„Ştii, părinţii mei au fost la Alba Iulia, la 1 decembrie 1918...”
Femeia care-mi povestea avea eleganţa discret desuetă a dăscăliţelor de odinioară, şi se oprise lângă noi la intrarea bisericii din Roşia Montană.
„Au plecat de-aici peste munte, peste Trascău, pe jos. Şi pe la Mogoş i-au oprit jăndarii unguri, şi-or întrebat pe tata că ce e cu lemnul acela mare. Era, vezi, pentru steag, pentru tricolor. Da tata i-o răspuns că mere peste munte şi-i trebuie botă, să se apere de câni ori de lupi, şi aceea-i bota lui.”
„Şi steagul, unde era ?” – întreb.
„Tricolorul ?” îl înfăşurase mama pe ea, pe sub cămaşă, bineînţeles, cum altfel ?”
Acum 93 de ani, să ai un tricolor în Munţii Apuseni era un act de eroism. Ştiam asta, cu mintea, de la lecţiile de istorie din şcoală, dar inima mea nu înţelesese cu adevărat acest lucru până când doamna profesoară nu mi-a povestit scurta, simpla şi emoţionanta ei poveste.
În drum spre Bucureşti, am oprit la Alba Iulia şi mi-am cumpărat un tricolor. Ca să fie şi la fereastra mea sărbătoare de 1 Decembrie, şi ca să-şi aducă şi copilul meu aminte.
Era cu doi ani în urmă, când cu merele roşii, şi filmam pentru a cincea sau a şasea oară la Roşia Montană, de data asta în compania inginerului Sântimbrean. Dumnealui fiind atâţia ani inginer şef la mină la Roşia Montană, e cunoscut şi respectat de tot satul, şi fiind un apărător al Roşiei, e şi iubit pe-acolo. Doamna profesoară mi-a mărturisit că mă ştie de mult, dar a evitat să intre în vorbă fiindcă nu ştia ce hram purtăm (acum, văzându-mă cu domnul Sântimbrean, a prins încredere...).
Am întrebat-o despre ea. Mi-a spus că e profesoară, pensionară, că a trăit toată viaţa la Roşia Montană şi că acum îi era foarte greu, fără vecini, toate casele din jurul ei pustii, ori demolate. Să nu mai ai prieteni, să nu mai ai încredere în nimeni. Mi-a spus că ea nu se îndură să plece, aici e viaţa ei. Şi că ani de zile „ăştia” au presat-o să vândă, şi că s-a rugat la Bunul Dumnezeu s-o scape de vizitele lor aproape zilnice.
„Şi mulţumesc lui Dumnezeu că m-a ascultat, m-a scăpat de ei. Am făcut un infarct, maică, şi după aia m-au lăsat în pace...”

Mere şi 1 Decembrie


În curtea bisericii ortodoxe din Roşia Montană cresc nişte meri.
Meri mari cu mere mici, rotunde, roşii, ca nişte globuri de Crăciun, şi gustoase ca nişte amintiri din copilărie. Cu doi ani în urmă am filmat acolo la sfârşitul toamnei, poate cam la vremea asta, şi frunzele merilor căzuseră, doar merele, mici, rotunde, roşii şi multe, râdeau pe crengile goale ca nişte fulgi sângerii care aşteaptă zgribuliţi să ningă de Crăciun... Pentru că era frig, pentru că păream flămândă, pentru că era om bun sau poate numai pentru că erau atât de multe, Părintele mi-a îngăduit să culeg mai multe decât puteam mânca, şi să le iau cu mine.
Toată iarna care a urmat, cea mai grea din viaţa mea de până atunci, a avut parfumul de bucurie pierdută al merelor roşii ca nişte globuri de Crăciun din grădina bisericii ortodoxe de la Roşia Montană. Şi până în ziua de azi pentru mine Roşia Montană nu e roşie ca apa Roşiei sau ca oxizii de fier din masivul Cetate, e doar Roşie ca merele mici, rotunde şi roşii de la biserica lui Gritta.
Ştii, ce oameni mari erau Roşienii pe-atunci ?! Mihăilă Gritta a trăit între 1762 şi 1837 în satul lui mare, frumos şi bogat din Apuseni numit Roşia Montană. Undeva în preajma naşterii lui, legislaţia imperială şi aplicarea ei abuzivă lasă cele peste 700 de familii ortodoxe din Roşia Montană fără biserică, iar familia Gritta este cea care a construit actualul lăcaş ortodox dedicat Adormirii Maicii Domnului şi sfinţit în 1781. Acum 230 de ani. Nu numai atât. Pentru că fenomenul a afectat întreg Ardealul şi multe sate româneşti au rămas fără biserică, Mihăilă Gritta a construit şapte biserici, şi alături de ele şapte şcoli confesionale româneşti (singurul loc unde copiii aveau permisiunea de a învăţa carte în limba română) în şapte sate din Apuseni. Noi am identificat cinci : la Roşia Montană, la Bucium Cerbu, la Geoagiu Gelmar, Joseni şi la Mogoş Mămăligani. Legenda spune că sunt şapte. Cercetările inginerului Sântimbrean ne-au dus pe la Ardeu, Ciuruleasa, Vârtop, Cărpiniş. Eu cred că sunt mai multe.
Legenda spune că Mihăilă Gritta a găsit mult aur. Ei, nu chiar atât de mult. Chiar dacă ar fi găsit 1750 kg cum spune legenda, tot e puţin pentru cele şapte lucrări superbe, mari, monumentale, la distanţe mari unele de altele.
Cam aşa îşi ierarhizau românii valorile. Cam aşa îşi ierarhizau roşienii valorile. Poate că aurul mult era mai mult temut decât dorit, aşa cum nimeni nu-şi dorea din toată inima să se întâlnească cu Vâlva Băii...
Mai e o troiţă în mijlocul satului, unde se făcea răspântia către galeria Gritta din Masivul Cetate. Galeria nu mai e. Cetatea nu mai e. Mormântul lui Mihăilă Gritta şi al soţiei sale Safta se află între blocuri, sub un garaj de lemn. Dacă dai puţin pământul la o parte cu mâinile, poţi citi numele.
Biserica lui Gritta din Roşia Montană este singurul locaş de cult care nu se află într-o zonă protejată în cazul demarării viitorului proiect minier. Poate că nu are nici o valoare. Pentru mine are o valoare imensă. Este mărturia unei lupte de mai multe ori seculară pentru păstrarea identităţii unui neam în condiţii grele. Întâmplător e vorba de neamul meu. Este o treaptă în calea către 1 Decembrie.
Pentru nimic în lume nu accept ideea că aş putea rămâne fără biserica lui Gritta şi fără livada ei cu mere roşii, care cad peste morminte ca nişte lacrimi de sânge...


Mulţumesc

Mulţumesc.

Mulţumesc tuturor celor care au lucrat la acest film,
în primul rând domnului Ion Cristodulo, director de imagine,
pentru ziua de ploaie rece în plin iulie petrecută pe muntele Cârnic pentru a surprinde şi imortaliza lacrimile Roşiei Montane,
şi doamnei Luci Mocensz, editor de imagine,
care a iubit Roşia destul de mult ca s-o recompună din cioburi, în cele doar câteva zile de montaj...

Mulţumesc Ruxandrei Ţuchel, producătoarea Campaniei Premiilor TVR Cultural - pentru interesul ei faţă de acest subiect, pentru calmul şi entuziasmul ei.

Mulţumesc Televiziunii Române că a difuzat acest film.
Mulţumesc tuturor celor care, prin intervenţiile lor, vorbele lor, muzica lor, dansurile lor, cercetările lor, activitatea lor au contribuit la această poveste. 
Mulţumesc Asociaţiei Heritage, în special Silviei Oostveen, pentru optimismul şi credinţa ei.

Vă mulţumesc tuturor celor care v-aţi uitat la film, pentru că aţi fost mulţi, foarte mulţi...
Mi-aţi încălzit inima.

Şi încă o dată mulţumesc celor care continuă să trăiască la Roşia Montană, şi să se lupte pentru rădăcinile noastre ale tuturor, şi demnitatea noastră a tuturor.

Documentarul va fi reluat vineri 25 noiembrie la 8.30 şi sâmbătă 26 noiembrie la 9.30 pe TVR Cultural.


Moştenirea - duminică 20 noiembrie ora 18.15 la TVR Cultural.

Moştenirea pe care am primit-o, pe care trebuie s-o dăm mai departe.
Patrimoniul natural şi cultural al Roşiei Montane, în atenţia Asociaţiei Heritage - şi deci a noastră.

Moştenirea - un documentar despre Roşia Montană, despre Apuseni şi despre nişte oameni care-i iubesc din toată inima, al optulea episod al Campaniei Premiile TVR Cultural, duminică 20/11/2011 ora 18,15 la TVR Cultural.

http://www.tvr.ro/articol.php?id=114660&c=7557 

Pentru că v-am obişnuit cu o veste bună pe săptămână.
Pentru că nu avem scotch pe gură (sau nu destul.......)
Pentru că toţi ne-am dorit să (re)vedem Roşia în sărbătoare, vara, la Fân Fest...
Pentru toţi cei ce au făcut posibil acel moment, şi acest film.
Pentru ca să apreciem ce se vede, pentru că e scump plătit.
Pentru că nu e nimic mai important de făcut pentru Roşia Montană decât să o Vedem, să o Percepem, să o expunem în toată splendoarea, majestatea istoriei sale, patrimoniului său, aşezării sale.

Daţi şi voi sfoară-n ţară, să mai creştem audienţa celui mai cultural canal tv din România...
Vă aştept cu mari emoţii comentariile.

Amintiri din Apuseni - Umilinţa

Un coleg a apreciat, odată, cum că amintirile mele sunt cam selective. Poate că subiectivitatea, sau dorul, pun un voal subţire de uitare peste unele detalii, şi sigur aceasta e pricina pentru care nu-mi aduc aminte că pe drumurile de macadam ale Apusenilor e uneori noroi, alteori praf...
E normal, ne amintim cu inima.
Dar asta nu înseamnă că toate amintirile mele sunt frumoase, vesele, senine...
Unele dor destul.

Pentru mine Reclamele RMGC, acele reclame de care unii ne plângem că nu sunt adevărate, alţii că nu sunt corect prezentate, sau că vin "la pachet" cu unele restricţii editoriale, sunt o sursă de durere. Dor surd dar continuu, ca o măsea.
Mă doare când văd mâinile tremurând ale unui bătrân pe care îl cunosc. De mult, de şase ani sau mai bine. I-am apreciat rezistenţa tăcută dar dârză, neexprimată în cuvinte ci doar în gesturi - ca atunci când a deschis pentru mine şi pentru o prietenă o galerie romană ... L-am revăzut cu prilejul uneia din ultimele călătorii în Apuseni - mâinile îi tremurau, privirea tristă, îmi tot ocolea ochii... Iar eu nu ştiam, atunci, de ce.

Acuma îl revăd din când în când pe câte un canal TV, şi mi se rupe inima că nu ştiu cum să-i spun - Nu sunt supărată pe tine ! Nu e vina ta ! Nu trebuie să te simţi umilit !
Mi se rupe inima de ruşinea, umilinţa sa la ultima noastră întâlnire, nu le merită...
Nimeni nu le merită ...

Mă doare mai mult decât minciuna sau preţul acelor reclame, umilinţa pe care ele o implică, umilinţa nemeritată a unor oameni buni...
Nimeni n-are dreptul să ne umilească bătrânii, şi pentru asta sunt, ca om şi ca român, foarte supărată !
E şi umilinţa mea.

Mai adaug că reclamele cu pricina sunt foarte bine făcute.
Cu atât mai rău.
Ştiinţa fără conştiinţă e doar ruina sufletului.

A propos de reclame.
Cu multă ştiinţă ŞI conştiinţă, vorbeşte Moise Guran despre Roşia Montană.

...şi la Cluj...

Pentru toţi cei cărora Clujul le e mai aproape decât Bucureştiul, şi Munţii Apuseni le sunt tot aproape de suflet, vestea bună e că lansarea de vinerea trecută se reeditează la Cluj, vineri 11 noiembrie, ora 17.00 la Clubul Colegiului Academic (str Emmanuel de Martonne nr 1) .
Detalii pe site-ul Asociaţiei Heritage .
Evenimentul are loc în cadrul unei conferinţe care are ca temă Locul Roşiei Montane în Istoria Lumii...
http://news.ubbcluj.ro/event/conferinta-internationala-rosia-montana-in-istoria-universala/

Eu nu voi fi, din păcate, de faţă, sper să fie însă mulţi prieteni, pe care îi cunosc sau pe care nu-i cunosc.
Şi mai e şi filmul, un dar de dragoste către Munţii Apuseni, care merită văzut, merită cumpărat chiar dacă e scump, e martorul unui moment din istorie care e deja trecut (o clipă îi ia prezentului ca să devină trecut, şi de când am făcut acest film unii oameni au plecat la cele veşnice, unele momente, peisaje şi imagini au devenit deja istorie...), şi totodată dovada materială că nu avem chiar toţi un scotch pe gură în Pangratti...
:)



Şi să nu uităm motto-ul pe care organizatzorii l-au ales conferinţei de la Cluj:

Ştiinţa fără conştiinţă este ruina sufletului.
(François Rabelais)

Mâine după amiază la Cărtureşti

Mâine după amiază, vineri 4 noiembrie ora 18.30, Asociaţia Heritage lansează la Ceainăria Cărtureşti (str. Artur Verona) două produse media ce se constituie
într-un arc peste timp.
Este vorba de albumul şi filmul realizate în 1957 de ing. Adrian Steclaci pentru a omagia splendoarea Masivului Cetate de la Roşia Montană, care astăzi nu mai există, şi de documentarul produs de TVR exact o jumătate de secol mai târziu, Apusul Aurarilor (scenariul şi regia Cristina Oancea, TVR 2007), o istorie a mineritului de aur în Munţii Apuseni, de la foarte îndepărtatele sale origini până la ... Roşia Montană.
Pentru toţi cei care simt interes, curiozitate sau responsabilitate pentru patrimoniul material şi uman al Apusenilor, un prilej de a vedea şi de a afla mai multe despre cele ce mai sunt, şi cele ce deja nu mai sunt, prin Apuseni...
Pentru mine - o mare bucurie de a şti că se află la dispoziţia publicului un documentar care nu a mai fost difuzat de 4 ani, vreme în care a fost distins cu numeroase premii (vezi şi http://amintiridinapuseni.blogspot.com/p/filmele.html) - un film care s-a dorit în primul rând o întâlnire cu ultima generaţie de mineri aurari în sensul tradiţional al cuvântului.
Albumul şi filmul inginerului Steclaci, rod al unei mari pasiuni, propun o altă întâlnire unică, şi anume cu un munte care nu mai există : masivul Cetate se ridica pe locul actualei exploatări în carieră de la Roşia Montana, deschisă în anii 70, şi veţi vedea că era exact atât de minunat cum a fost descris de călătorii veacurilor al 18-lea şi al 19-lea ce l-au menţionat în scrierile lor.
Pe curând, aşadar, în librării.

Pentru mai multe informaţii,
http://asociatiaheritage.ro/

Ce păreri au alţii

După (încă) o lungă absenţă, iată ceva de citit sau mai precis două opinii publicate în presă cu o lună în urmă, şi aparţinând unor persoane extrem de avizate în domeniu. E bine să ştim ce mai gândesc alţii - mai ales când avem de a face cu opinii exprimate deosebit de frumos, limpede şi echilibrat... Pasiunea o adaugă fiecare...
cotidianul.ro - 26 septembrie 2011
Revista 22 din 20 septembrie 2011

Toamnă


Soarele care asfinţea făcea să explodeze de culoare curtea plină de bostani. Era deja toamnă în Apuseni, vremea când lumina e cea mai dulce, anotimpul meu favorit...
 
N-am visat. Chiar am fost în Apuseni. Iar. Şi m-am întors după doar patru zile cu un gust sănătos de mere verzi, de lapte proaspăt şi de normalitate. Vă daţi seama cât de nepreţuit e în zilele noastre gustul de normalitate ! ?
 În lumea aceasta răsturnată în care trăim, mai există câteva sate, nu multe, unde reperele esenţiale ale fiinţei umane şi ale cotidianului sunt respectate în esenţa lor. Unde lucrurile importante sunt ploaia şi seceta, fânul şi vaca, lemnul şi piatra, ziua şi noaptea...
Unde omul şi-a păstrat dimensiunea verticală şi, uneori, în nopţile cu stele, mai şade la o vorbă cu Bunul Dumnezeu...
Din această normalitate, cuvintele nu fac parte. De data asta facem altfel.






Propuneri - şi o amintire

În seara asta, o (re)întâlnire cu un personaj admirabil, care mă preocupă în mod special în aceste zile.
Arheologul Horia Ciugudean - o voce avizată, calmă şi clară în apărarea Apusenilor.
Iată un interviu pe care ar trebui să-l ascultaţi, sau re-ascultaţi
Înapoi la Argument
în pagina de youtube, şi celelalte părţi ale dialogului.

Cu aceeaşi ocazie, am dat peste un film pe care poate ar trebui să-l vedeţi. Spre ruşinea mea, eu l-am văzut abia în seara asta, deşi nu e foarte nou. Vă invit să-i acordaţi 20 de minute - e frumos şi destul de precis. Mie mi-a plăcut.
Preţul aurului

Şi un gând.

Am încercat să caut, în experienţa proprie, ceva similar cu ceea ce oamenii din Roşia Montană ar urma să trăiască, în cazul derulării unui proiect minier de anvergură.
Mi-am amintit de Bucureştiul anilor 80...
Casele demolate, pereţii cu urme de tablouri, bucăţile de gard pe care se mai rezema un pom, ferestrele oarbe, câte o sobă boierească sau un candelabru spart...
Iunie 1987.
Câteva sute de oameni, după amintirea mea, poate mii, după alte relatări, au asistat cu lumânări în mână şi cu lacrimi în ochi la demolarea Bisericii Sfânta Vineri Hereasca, în inima Bucureştilor.
Am fost şi eu acolo.
Aveam 17 ani.
Acum înţelegeţi ?

Prima poveste

Înainte de a-mi lua pentru câteva săptămâni vacanţă, iată că după multe luni de strădanii, cu sprijinul colegilor mei de la marketing, putem în fine vedea sau revedea documentare pe internet.
Ca un cadou pe care nu mai îndrăzneam să-l aştept, iată azi un link către prima dintre Poveştile de taină ale Apusenilor care poate fi vizionată online.
Pentru mine e o poveste foarte importantă, o întâlnire esenţială care mi-a marcat viaţa.
Poate că e povestea mea favorită, povestea unei vieţi de excepţională smerenie şi demnitate, de răbdare şi încredere...


Am revăzut-o cu înzecită emoţie, acum când Tanti Ievuţa Cosma îmi zâmbeşte în amintire... şi în film... de Dincolo...

Şi m-a cuprins un mare dor de munţii Apuseni, şi de oamenii lor minunaţi, şi de poveştile lor...

Penelopa de la munte

Dascăl la Buciumani

În dimineaţa de ieri s-a stins din viaţă Profesorul Ioan Voicu Macaveiu.

Mi-a fost călăuză printre propriile lui Amintiri din Apuseni,
amintirile unei vieţi întregi dedicate nobilei profesii de dascăl,
amintirile unui sat de mineri aurari, ale unei civilizaţii tradiţionale
ce se stinge sub ochii noştri, pe care a iubit-o, a înţeles-o şi a slujit-o
cu un devotament excepţional, până când amintirile lui şi amintirile mele
s-au amestecat de nedespărţit...

Profesor eminent de Limba şi Literatura Română, a păşit în literatură
pe urmele Părintelui Agârbiceanu, preot în Bucium Şasa acum un veac,
ale lui Ovidiu Bârlea, şi el buciuman, şi pe amândoi i-a iubit şi
i-a preţuit peste măsură, onorându-i în scrierile lui, în vorbele lui,
în dragostea lor comună pentru un loc minunat, binecuvântat,
şi pentru oamenii lui greu încercaţi.

A fost pentru mine icoana adevăratului dascăl, de la care pleacă
spre viaţă şi spre cultura română toate valorile autentice
ale civilizaţiei rurale, şi pe care se sprijină, azi ca-ntotdeauna,
România Profundă. Am colaborat la trei filme, şi an după an
aşteptam cu nerăbdare să aud de la dumnealui noi poveşti,
a căror taină a luat-o cu el.

Buciumănimea Apusenilor e azi mai săracă.
Iar prietenii mei din Apuseni, mai puţini.