În curtea bisericii ortodoxe din Roşia Montană cresc nişte meri.
Meri mari cu mere mici, rotunde, roşii, ca nişte globuri de Crăciun, şi gustoase ca nişte amintiri din copilărie. Cu doi ani în urmă am filmat acolo la sfârşitul toamnei, poate cam la vremea asta, şi frunzele merilor căzuseră, doar merele, mici, rotunde, roşii şi multe, râdeau pe crengile goale ca nişte fulgi sângerii care aşteaptă zgribuliţi să ningă de Crăciun... Pentru că era frig, pentru că păream flămândă, pentru că era om bun sau poate numai pentru că erau atât de multe, Părintele mi-a îngăduit să culeg mai multe decât puteam mânca, şi să le iau cu mine.
Toată iarna care a urmat, cea mai grea din viaţa mea de până atunci, a avut parfumul de bucurie pierdută al merelor roşii ca nişte globuri de Crăciun din grădina bisericii ortodoxe de la Roşia Montană. Şi până în ziua de azi pentru mine Roşia Montană nu e roşie ca apa Roşiei sau ca oxizii de fier din masivul Cetate, e doar Roşie ca merele mici, rotunde şi roşii de la biserica lui Gritta.
Ştii, ce oameni mari erau Roşienii pe-atunci ?! Mihăilă Gritta a trăit între 1762 şi 1837 în satul lui mare, frumos şi bogat din Apuseni numit Roşia Montană. Undeva în preajma naşterii lui, legislaţia imperială şi aplicarea ei abuzivă lasă cele peste 700 de familii ortodoxe din Roşia Montană fără biserică, iar familia Gritta este cea care a construit actualul lăcaş ortodox dedicat Adormirii Maicii Domnului şi sfinţit în 1781. Acum 230 de ani. Nu numai atât. Pentru că fenomenul a afectat întreg Ardealul şi multe sate româneşti au rămas fără biserică, Mihăilă Gritta a construit şapte biserici, şi alături de ele şapte şcoli confesionale româneşti (singurul loc unde copiii aveau permisiunea de a învăţa carte în limba română) în şapte sate din Apuseni. Noi am identificat cinci : la Roşia Montană, la Bucium Cerbu, la Geoagiu Gelmar, Joseni şi la Mogoş Mămăligani. Legenda spune că sunt şapte. Cercetările inginerului Sântimbrean ne-au dus pe la Ardeu, Ciuruleasa, Vârtop, Cărpiniş. Eu cred că sunt mai multe.
Legenda spune că Mihăilă Gritta a găsit mult aur. Ei, nu chiar atât de mult. Chiar dacă ar fi găsit 1750 kg cum spune legenda, tot e puţin pentru cele şapte lucrări superbe, mari, monumentale, la distanţe mari unele de altele.
Cam aşa îşi ierarhizau românii valorile. Cam aşa îşi ierarhizau roşienii valorile. Poate că aurul mult era mai mult temut decât dorit, aşa cum nimeni nu-şi dorea din toată inima să se întâlnească cu Vâlva Băii...
Mai e o troiţă în mijlocul satului, unde se făcea răspântia către galeria Gritta din Masivul Cetate. Galeria nu mai e. Cetatea nu mai e. Mormântul lui Mihăilă Gritta şi al soţiei sale Safta se află între blocuri, sub un garaj de lemn. Dacă dai puţin pământul la o parte cu mâinile, poţi citi numele.
Biserica lui Gritta din Roşia Montană este singurul locaş de cult care nu se află într-o zonă protejată în cazul demarării viitorului proiect minier. Poate că nu are nici o valoare. Pentru mine are o valoare imensă. Este mărturia unei lupte de mai multe ori seculară pentru păstrarea identităţii unui neam în condiţii grele. Întâmplător e vorba de neamul meu. Este o treaptă în calea către 1 Decembrie.
Pentru nimic în lume nu accept ideea că aş putea rămâne fără biserica lui Gritta şi fără livada ei cu mere roşii, care cad peste morminte ca nişte lacrimi de sânge...
