Crăciun cu bucurie

La fiecare în casă să aducă Naşterea Domnului pace, lumină şi bucurie !
Iar în gând zăpada, bradul, cozonacii şi colindele Crăciunului de altă dată !

Iar la link-ul de mai jos, iată un dar de la Moş Crăciun - de pe YouTube, fireşte, pentru cazul fericit în care aveţi răgazul unei jumătăţi de ceas de bucurie, pace şi nostalgie într-un Crăciun în Apuseni...

POVESTE DE CRĂCIUN - prima parte
POVESTE DE CRĂCIUN - partea a doua 

Crăciun Fericit !

Dor de iarnă

E deja vremea colindelor şi se-apropie un Crăciun urban, fără munte şi fără zăpadă. E frumos şi aşa, cu condiţia să conţină în schimb un supliment rezonabil de iubire şi pace.
De când am fost martor iernii copleşitoare din Apuseni, nu mă mai plâng - o am cu mine mereu, o am în inimă, şi cu amintirea ei îmi albesc Crăciunurile...

Cu trei ani în urmă am fost la Mărişel, pe platoul înalt al Apusenilor, la vremea colindelor. Unul din satele cele mai întinse şi cele mai înalte ale ţării (1200 m altitudine), şi o comoară de colinde străvechi, cât să-mi hrănească sufletul până la sfârşitul timpului...

Mai multe poze...

Şi de dor de iarnă un link pentru suflet - Iarnă în Ardeal.

Ca să lăsăm pentru o clipă toate de-o parte şi să ne umplem inimile de pacea Crăciunului care vine...

Alba Iulia 1918

„Ştii, părinţii mei au fost la Alba Iulia, la 1 decembrie 1918...”

Femeia care-mi povestea avea eleganţa discret desuetă a dăscăliţelor de odinioară, şi se oprise lângă noi la intrarea bisericii din Roşia Montană.

„Au plecat de-aici peste munte, peste Trascău, pe jos. Şi pe la Mogoş i-au oprit jăndarii unguri, şi-or întrebat pe tata că ce e cu lemnul acela mare. Era, vezi, pentru steag, pentru tricolor. Da tata i-o răspuns că mere peste munte şi-i trebuie botă, să se apere de câni ori de lupi, şi aceea-i bota lui.”

„Şi steagul, unde era ?” – întreb.

„Tricolorul ?” îl înfăşurase mama pe ea, pe sub cămaşă, bineînţeles, cum altfel ?”

Acum 93 de ani, să ai un tricolor în Munţii Apuseni era un act de eroism. Ştiam asta, cu mintea, de la lecţiile de istorie din şcoală, dar inima mea nu înţelesese cu adevărat acest lucru până când doamna profesoară nu mi-a povestit scurta, simpla şi emoţionanta ei poveste.

În drum spre Bucureşti, am oprit la Alba Iulia şi mi-am cumpărat un tricolor. Ca să fie şi la fereastra mea sărbătoare de 1 Decembrie, şi ca să-şi aducă şi copilul meu aminte.

Era cu doi ani în urmă, când cu merele roşii, şi filmam pentru a cincea sau a şasea oară la Roşia Montană, de data asta în compania inginerului Sântimbrean. Dumnealui fiind atâţia ani inginer şef la mină la Roşia Montană, e cunoscut şi respectat de tot satul, şi fiind un apărător al Roşiei, e şi iubit pe-acolo. Doamna profesoară mi-a mărturisit că mă ştie de mult, dar a evitat să intre în vorbă fiindcă nu ştia ce hram purtăm (acum, văzându-mă cu domnul Sântimbrean, a prins încredere...).

Am întrebat-o despre ea. Mi-a spus că e profesoară, pensionară, că a trăit toată viaţa la Roşia Montană şi că acum îi era foarte greu, fără vecini, toate casele din jurul ei pustii, ori demolate. Să nu mai ai prieteni, să nu mai ai încredere în nimeni. Mi-a spus că ea nu se îndură să plece, aici e viaţa ei. Şi că ani de zile „ăştia” au presat-o să vândă, şi că s-a rugat la Bunul Dumnezeu s-o scape de vizitele lor aproape zilnice.

„Şi mulţumesc lui Dumnezeu că m-a ascultat, m-a scăpat de ei. Am făcut un infarct, maică, şi după aia m-au lăsat în pace...”