Apuseni la Bucureşti - 28 ianuarie

"Daţi zăpada la o parte,
Vine Cluju' de departe..."
 
Dumnezeu a umplut oraşul de zăpadă, albă şi curată, şi de tineri roşii-n obraji, frumoşi şi curajoşi. Printre ei, taţi cu un copil în cârcă, mame cu un prunc în braţe, oameni cu păr cărunt, care au văzut în viaţă destule şi nu vor s-o mai vadă şi pe-asta.

 
 


De departe, păreau aşa de veseli, de fericiţi, o gaşcă mare în soare în mijlocul unui pustiu imens, care e Piaţa Constituţiei, abia trecut dincolo de gardul dublu de protecţie (Doamne, ce periculoşi, aveau nevoie de un gard dublu, ca la cuşca leului...) înţelegeai cuvintele :
"Săriţi cu toţii, şi strigaţi tare, 
Roşia Montana nu e de vânzare."
Avea ceva de strigătură, de joc, de Ţarina de la Abrud, de cărţile lui Bârlea, de poveşti cu Iancu spuse la gura sobei într-o casă de lemn din Apuseni...
Apoi surâsul îţi îngheţa, nu de ger, şi o lacrimă îţi curgea pe obraz - nu din pricina vântului.
"Avem cu toţii-o rană,
Roşia Montană".


Auzeai apoi vocile cu accent aspru ale celor care iubesc Roşia Montană, pentru că s-au născut acolo, şi vocile celor care iubesc Roşia Montană, deşi nu s-au născut acolo, iar realitatea pe care o povesteau ei era aşa de simplă şi de tristă, încât ţi se făcea pielea de găină şi când strigai "Ruşine!" nu era o lozincă, nu era o injurie, era un ţipăt de disperare  ...
Şi mai erau şi celelalte lozinci, care-ţi umpleau inima de sfâşietoare milă pentru neamul care, nemaiconsiderându-se ocrotit şi reprezentat de oamenii şi instituţiile care-l conduc, se simte părăsit, trădat şi orfan totodată...
"Iancule, de ce nu vii, 
Să vezi munţii tăi pustii ?"

E-adevărat că birourile Parlamentului, cu vedere spre piaţă, ca şi ale Ministerului Mediului, direct vizat, erau goale, pentru că era sâmbătă, şi prea puţin din trăirea aceea de cristal şi gheaţă au văzut-o românii de-acasă, de la televizoare (aceasta este o expresie eufemistică pentru modul în care evenimentele au fost relatate...) dar nu e mai puţin adevărat că neamul meu mi-a arătat una din cele mai frumoase ipostaze ale sale, România reală de care sunt mândră.
Poate de aceea-şi aduseseră toţi oamenii aceia copiii, mici sau mari, în gerul cel mai mare, cu autocolante lipite pe geci, ca să vadă şi să ţină minte că merită să lupţi... E o imagine minunată a neamului tău, cu care e frumos să pleci în viaţă.

Sunt mândră pentru copilul meu - de trei ori. Pentru că aparţine unui neam mândru, care ştie să protesteze din când în când pentru idei, numai aşa ca să-şi apere istoria şi morţii, mediul şi semenii, că aparţine unei generaţii sclipitoare, care ştie să protesteze cu bun simţ, curaj şi spirit, şi că trăieşte vremuri interesante (nu neapărat şi confortabile), în care aceste virtuţi se pot observa...

#

Mai multe poze - cu mulţumirile de rigoare pentru  Rosia Montana in UNESCO World Heritage, la link-ul de mai jos.


http://www.facebook.com/profile.php?id=1521106725#!/media/set/?set=a.369409289739112.104833.145342615479115&type=3

Şi de la mine, mulţumesc, celor ce au adus Apusenii în Bucureşti, chiar de ziua mea, făcându-mi o mare bucurie...

Să vă fac curioşi...

"... Este până la urmă decizia de a alege între un câştig şi un beneficiu pe termen scurt, sau un câştig pe termen lung  care înseamnă până la urmă supravieţuirea şi existenţa nu doar a zonei Munţilor Apuseni, ci probabil supravieţuirea unei naţiuni."
Conf. Dr. Horia Ciugudean, arheolog

În februarie, la TVR Cultural.

Modificări şi completări

Când a luat naştere acest blog, în urmă cu opt luni, el se dorea un jurnal al frumoaselor şi tulburătoarelor mele amintiri, o oază de pace rurală  în cotidianul meu urban, un omagiu locuitorilor Apusenilor de care mi-e dor, celor pe care nu-i voi mai revedea niciodată dar şi celor pe care îi voi revedea, deşi nu ştiu când...

Vremurile s-au mişcat mai repede decât mine, şi am ajuns cu dorul şi amintirile mele tot mai mult în jurul Roşiei Montane, şi probabil că aşa e bine. Tot mai multe trimiteri şi tot mai multe din amintirile mele au fost despre Roşia Montană, frumoasa, nepreţuita noastră Roşie Montană, evocate probabil de amintirile, visele şi curajul tinerilor şi entuziaştilor mei prieteni de pe Facebook. Şi datorită lor nu m-am mai simţit nici singură, nici departe de Apuseni, pentru că în ultimele zile Roşia Montană e în Piaţa Universităţii, chiar în faţă la Teatrul Naţional...

Aşa că acum e momentul pentru o pauză mică, de reorganizare. Am lucrat un pic asupra coloanei din dreapta, am creat o nouă listă de link-uri, destinată filmelor ce pot fi văzute online, ale noastre şi ale altora. Şi au mai apărut şi nişte poze. Am adăugat un link la Natural Homes, pentru că mi-ar place să văd aşa ceva, şi poate că şi vouă, şi aspir să fac fotografiile de la Dor de iarnă să se deruleze în mod similar, dar se pare că nu sunt un programator destul de bun pentru asta (în clipa de faţă trebuie să treceţi cu mouse-ul deasupra lor şi să le daţi Play... apoi se derulează bine).

Cu această ocazie vin în completarea postărilor precedente cu un link pentru documentarul despre Ovidiu Bîrlea (şi mulţumesc, 25dec2011, care te-ai străduit să-l vezi, să-l înregistrezi din emisie, să-l pui pe youtube, aşa, din bucăţi, ca să-l mai poată vedea şi alţii...)
Ovidiu Bîrlea - Un destin între două lumi (prima parte)
Ovidiu Bîrlea - Un destin între două lumi (partea a doua)
Ovidiu Bîrlea - Un destin între două lumi (partea a treia)
Ovidiu Bîrlea - Un destin între două lumi (partea a patra)

În spiritul lucrurilor simple pe care le-am învăţat în Apuseni, mai adaug ce bună e mămăliga fiartă direct în lapte, sau mai bine zis în smântâna de pe lapte, aşa cum am mâncat pentru prima dată la Mărişel.

Iubirea unui munte


"Corabia a răbdat pe rând ciupiturile oamenilor, care i-au făcut faţa ca spartă de buboaie şi împestriţată cu negi, poate bucurându-se că nu mai stă singură în cap de munte, cum a vegheat pe semne de la începuturile lumii. Şi aşa răbdurie a rămas până în ziua de azi, tresărind în tainiţele ei ori de câte ori îi simte pe aceşti pitici ai pământului că o înţeapă cu târnăcoape, dălţi, sfredele de tot felul, ba o mai şi zguduie cu puşcături de pulbere, de-i clocoteşte pădurea până unde ajunge răsunetul lor.  "
Ovidiu Bîrlea - "Se face ziuă", roman


Notă : Masivul Corabia este unul din "munţii cu aur" din arealul comunei Bucium, judeţul Alba, în care exploatările aurifere de suprafaţă datează dinainte de cucerirea romană. Bîrlea i-a dăruit în această frază un suflet plin de iubire şi răbdare ...

Ovidiu Bîrlea



La 7 ianuarie 1990 se stingea din viaţă la Cluj etnologul şi scriitorul Ovidiu Bîrlea.


 De vreo câţiva ani, centrul de greutate al vieţii mele profesionale s-a mutat in Apuseni. Câteva filme, câteva premii, o tentativă de a arăta românilor (şi nu numai) că dispun de comori la care nu s-au gândit niciodată.
Spre ruşinea mea, abia acolo, în Apuseni, am auzit pentru prima dată despre Ovidiu Bîrlea, într-o zi de iunie, pe drumul forestier care urca din Bucium Şasa către Detunate. Datorez această întâlnire domnului profesor Ioan Voicu Macaveiu, şi el prea timpuriu plecat dintre noi, care dintre toţi prietenii, rudeniile, discipolii lui Bîrlea a fost cel dintâi care s-a gândit că i se cuvine o evocare...
Cel mai mare etnolog român al veacului care s-a încheiat, îl califica Profesorul Ion Cuceu. Mai târziu aveam să-mi amintesc că vreo câteva dintre cărţile sale le citisem şi eu... enciclopedii, tratate... Acolo, la Bucium, unde oamenii sunt mai profunzi, mai conştienti de valorile lor şi intr-un fel mai recunoscători, Ovidiu Bîrlea e încă prezent, după două decenii de la moartea sa.
Din Bucium îşi are de altfel originea după mamă, iar dupa tată – din Mogoş, sat înalt de platou din Trascău.
De-acum era destul ca să-mi fie foarte drag: erau două dintre satele care-mi sunt cele mai dragi din lume.
Cât de mult a iubit Bîrlea folclorul şi cărţile, ca sa fie capabil, de dragul Bibliotecii Academiei şi altor surse documentare de elită, să renunţe la Paradisul său de origine şi să accepte să trăiască în Bucureşti ?! Şi-acum îmi dau lacrimile cand mă gândesc. Strada Sfinţii Apostoli, unde Bîrlea a trăit şi a lucrat zeci de ani intr-o cameră fără curent electric situată la subsol, e aproape de locuinţa mea, de fapt într-o zonă astăzi demolată, reconstruită, mutilată, de nerecunoscut, pe care o văd pe geam...
E cenuşiu şi plouă, zidurile caselor vechi, pe jumătate dărâmate, arată de parcă aşteaptă ziua judecăţii de apoi, iar faţadele prea apropiate ale blocurilor prea înalte construite în anii 80 sunt ca zidul unei închisori. Casele, Biserica, străzile sunt în închisoare...
Cum trebuie să-i fi părut oraşul, acest colţ de oraş, văzut de la nivelul trotuarului, în comparaţie cu splendoarea peisajului de munte în Mogoşul natal al lui Bîrlea, situat la peste 1000 m altitudine, şi de unde lanţurile de munţi se ghicesc, albastre, întretăiate sau succesive, ca o cale nesfârşită a moţilor către Dumnezeu...
Când am inceput documentarea, am avut surpriza neplăcută să văd că despre Ovidiu Bîrlea nu găseşti pe internet decât ... 14 rânduri. Una din problemele internetului e că nu găseşti decât ceea ce un altul inaintea ta a introdus.
Demisionat din Institutul de Folclor în 1969, din proprie decizie irevocabilă, Ovidiu Bîrlea a fost timp de 20 de ani unul din foarte puţinii intelectuali ai epocii sale care a trăit exclusiv din scris. Sunt puţini aşadar discipolii, centrele de studii nu îi poartă numele, n-a avut cine să “posteze” comentarii si exegeze ale operei lui pe “Google”.
A fost preţul pe care savantul a ales să-l plătească pentru totala sa independenţă faţă de ingerinţele regimului comunist.
Cei care-i păstrează amintirea, la Cluj (unde-şi are de altfel smeritul mormânt), la Bucureşti şi mai ales în Apuseni, îşi aduc aminte că, în anii din urmă ai vieţii sale, toate bucuriile i se concentrau în scurtele şi intensele răgazuri de vacanţă petrecute la Mogoş, în casa părintească. O casă mare şi frumoasă în cătunul Bîrleşti, azi o mână de gospodării pe o coastă de deal, în jurul unei biserici mici de lemn de la 1840. Aici a dat pentru ultimele dăţi viaţă unei tradiţii de imemorială vechime în mocănimea Apusenilor, adunându-şi consătenii la clăci de coasă, ca să mai “fure” de la ei un cântec sau o poveste.
În afară de lucrările sale de cercetare, abordând fenomenul culturii populare în ansamblul civilizaţiei româneşti, Bîrlea a dăruit Apusenilor şi literaturii române câteva lucrări de proză, în totalitate localizate în spatiul său cultural de origine.
Doua romane, “Steampuri fara apa” si “Drumul de pe urma”, au vazut lumina tiparului, adevărate monografii ştiintifice ale satelor Apusenilor, văzute prin ochiul etnologului concentrat asupra gestului şi detaliului semnificativ, totul în haina accesibilă şi strălucitoare a naraţiunii calde şi spumoase.
Cu un simţ profetic pe care numai profunda sa ancorare în spiritul locului şi în inconştientul colectiv îl poate explica, Ovidiu Bârlea lasă să transpară în romanele sale temeri majore care atunci abia se intuiau şi cu care abia generaţiile contemporane nouă se confruntă, fie că e vorba de descrierea apocaliptică a unei exploatări miniere în carieră în finalul romanului “Drumul de pe urmă”, fie despre revolta buciumanilor în faţa celei dintâi companii miniere “multinaţionale”.
Dumnezeu l-a iubit pe Ovidiu Bîrlea şi l-a luat la el înainte de a-şi vedea profeţiile împlinite şi satele iubiţilor săi Munţi Apuseni pustiite. Cătunele peste care toamna trecută aşternea deja tăcere definitivă, cuptoarele de pâine în care nimeni nu va mai coace vreodată pâine, erau în 1990, la moartea lui, doar un vis urât. A apucat doar să se bucure de clipa de entuziasm a românilor în decembrie 1989, să întrevadă un viitor european pentru neamul său.
Manuscrisele, scrisorile, amintirile din prizonieratul din Rusia, monografia Ţinutului Pădurenilor, dar şi un roman nepublicat. Toate în două cutii mari de carton, în biblioteca Facultăţii de Teologie de la Blaj. Cam atât am găsit.
O poveste din Apuseni, cu ecou pe termen lung în cultura română. Povestea unui om generos cu timpul lui, cu munca lui... Munca lui titanică, zecile de mii de pagini scrise mărunt cu stiloul la lumina unei lămpi cu gaz, pun în umbră noţiunea însăşi de “carieră” şi ne fac să ne infiorăm măcar o frântură de secundă, meditând asupra rostului existenţei.
Barlea lasă în urmă o operă uriaşă, elaborată în condiţii mizerabile. Ce dimensiune si ce semnificaţie ar fi putut atinge opera sa ştiintifică într-un sistem mai puţin ostil, care i-ar fi integrat eforturile, permiţându-i sa creeze “şcoală”? Cât de mult pierdem în fiecare zi a ingratitudinii şi neglijenţei noastre de mai bine de două decenii, în care opera sa – ca atâtea altele probabil, de care nu ştiu eu – ramane necunoscută, nepublicată, necercetată ? 
Măcar de Apusenii lui dragi dacă ne-am face din când în când timp să ne pese...

 

Later edit:
Documentarul poate fi vizionat pe YouTube la link-urile de mai jos:
și