Bisericile Apusenilor - Mogoş Mămăligani

O altă smerită biserică a Apusenilor, ridicată în cătunul Mămăligani din comuna Mogoş în anul 1838, cu hramul Sfintei Treimi,  este ultima din şirul celor ctitorite de minerul Mihăilă Gritta din Roşia Montană, într-un act de solidaritate ortodoxă cu o comună săracă, în perioada în care în alte sate fără biserică ale acestei comune era încurajată, prin construirea de lăcaşuri greco-catolice, schimbarea religiei... 

Amplasată într-un cadru natural splendid, în valea râului Râmeţ (care aici e doar un pârâu), biserica mi s-a lipit de suflet prin atmosfera din interiorul său, de mare cuviinţă şi grijă totodată. Aici vântul schimbării a suflat mai blând, vechile icoane, strane şi cruci îşi păstrează locul de cinste şi întocmirea bisericii în ansamblul ei ţine cont de  spiritul locului, de vechile obiceiuri şi de respectul pentru cele ce au fost...

ARHEOLOGUL - miercuri 18 aprilie ora 21.45 la TVR Cultural

Miercuri 18 aprilie ora 21.45 pe TVR Cultural,  în cadrul Campaniei Premiile TVR Cultural,  va avea loc redifuzarea documentarului ARHEOLOGUL.

Vă invit să vă reîntâlniţi cu Conf. Dr. Horia Ion Ciugudean, şi să vă puneţi întrebări cu privire la timp şi istorie, la arheologie şi la etica profesională în general, la Munţii Apuseni, la Roşia Montană, la moştenirea noastră culturală şi la identitatea noastră de români.

Cristos a înviat !

Învierea Domnului cu bine !

Casele să vă fie luminate, sufletele împăcate.
Şi toate gândurile să vă fie bune !

Mai multe despre
obiceiuri de Paşti în Alba.

Bisericile Apusenilor - Mănăstirea Râmeţ

Sfintele Paşti să vă fie la toţi lumină, pace şi bucurie !

În aşteptarea Învierii Domnului, vă invit să călătorim cu gândul la Sfânta Mănăstire Râmeţ.

 Ctitorită de un sfânt cu opt veacuri în urmă şi ascunsă într-una din văile aproape inaccesibile ale masivului Trascău, Mănăstirea Râmeţ e cel mai vechi aşezământ monahal din Transilvania, şi unul din cele mai vechi din lumea ortodoxă. Sub toate stăpânirile Evului Mediu aici a rămas o vatră de ortodoxie şi cultură românească, un refugiu lipit de stâncă în toate cumpenele istoriei. De două ori au ameninţat-o tunurile lui Bukov, de fiecare dată românii s-au strâns în jurul Râmeţilor, apărându-şi mănăstirea.

Din 1918 clasată ca monument istoric, mănăstirea atrage atenţia lui Nicolae Iorga şi a tuturor specialiştilor din epocă prin frumuseţea şi simplitatea ei.

În cumpăna ultimului veac, poate că Mănăstirea de la Râmeţ s-ar fi pustiit, s-ar fi prăpădit, s-ar fi surpat şi fizic, după multele alunecări de teren. Datorăm supravieţuirea ei Părintelui Dometie Manolache, „un erou  al credinţei”, cum îl numea părintele Dumitru Stăniloaie. 

Bisericile Apusenilor - Vidra

Una din cele mai frumoase şi mai cunoscute dintre bisericile de lemn ale Apusenilor – şi totdată una din cele mai vechi, datând din 1712, este biserica din Vidra de Jos, purtând  hramul Sfinţilor Trei Ierarhi. Pictura interioară este minunată iar reparaţia acoperişului de şindrilă s-a realizat prin „Cruciada Moţilor”, o iniţiativă a Uniunii Munţii Apuseni, în deceniul trecut. 

Bisericile Apusenilor - Roşia Montană

Azi gândul meu s-a oprit în poarta bisericii Adormirii Maicii Domnului din Roşia Montană. Silueta turlei sale pictată cu sfinţi, profilată pe masivul Cârnic, s-a legat cumva fără voia mea de Miercurea Mare, şi cineva – nu spun cine – mi-a amitit teribil de acut în acest context de cel care a vândut pe Domnul.

E o biserică mare şi frumoasă de la anul 1781, prima dintre cele şapte pe care le atribuie legenda minerului ctitor Mihăilă Gritta, şi am mai scris despre ea, cu dragoste, povestea ctitoriilor lui Gritta fiind altă pagină dureroasă din istoria românilor.

http://amintiridinapuseni.blogspot.com/2011_11_01_archive.html

În vara trecută am avut bucuria să aflu că biserica se renova. Însă în cazul aprobării proiectului minier, acesta ar fi singurul lăcaş de cult din Roşia Montană care nu beneficiază nici măcar teoretic de protecţie. 

Pentru mine acest lucru este foarte grav. Sunt destul de bătrână să-mi amintesc anul 1987 care a văzut căzând, după multe alte turle ale Bucureştiului, şi turlele de la Sfânta Vineri, să-mi amintesc sutele, poate miile de oameni pe care frica i-a făcut să tacă, dar nu i-a putut împiedica să aprindă o lumânare şi să-şi prohodească, neclintiţi şi muţi, biserica...

Românii nu-i iubesc pe demolatorii de biserici. Nici istoria.

Bisericile Apusenilor - Bucium Poieni

M-am mai gândit. Bisericile Apusenilor sunt speciale printr-un har anume, un fel de înduhovnicire pe care nu mi se cuvine mie a-l cerceta...

Poate sunt rugăciunile tuturor celor cu viaţă simplă şi curată ce dorm somnul de veci în frumoasele cimitire ce le înconjură... Poate gândurile şi ruga părinţilor sihaştri de care nu ştim...

Dintre toate bisericile Apusenilor, poate cea mai aproape sufletului meu e biserica din Bucium Poieni. „Buciumanii care au plecat şi trăiesc departe spun mereu ce dor le e de bolta albastră a bisericii lor”,
mi-a povestit cu cinci ani în urmă părintele Eugen Cândea.

Şi au de ce să fie mândri. Veche de pe la 1714, dacă ţin bine minte, biserica este una din cele mai vechi biserici de piatră din zonă, şi totodată printre cele mai mari, pentru că poienarii erau oameni cu stare şi cu multă credinţă, ca toţi moţii. 

Acum sunt şi eu departe, şi mi-e dor de bolta albastră a bisericii, de crucile cu îngeri care despart stranele femeilor de ale bărbaţilor, de chipul lui Horea şi al lui Avram Iancu pictate în pridvor, şi mai ales de buciumanii adunaţi la sărbătoare, falnici în portul lor cum i-am văzut acum trei ani, de Rusalii...

Bisericile Apusenilor - Mănăstirea Lupşa

Pentru zilele Săptămânii Mari, gândurile mele se vor îndrepta către bisericile Apusenilor.

Aşa de speciale, prin forma lor, cu turla cea naltă, ele sunt pentru mine speciale ca rod al iubirii, sacrificiului şi rezistenţei unui neam. Aici n-au fost ctitori, voievozi, dregători sau boieri mari, nici victorii de celebrat, nici înfrângeri de jelit... Au fost ce sunt şi-acum, sate risipite de moţi, care aveau nevoie de o biserică, pentru biruinţa şi jalea fiecărei zile, şi Dumnezeu le-a dat tăria de a şi-o ridica ei înşişi, aşa cum au ştiut mai bine...

Nici un criteriu, fie el estetic sau istoric, nu determină această alegere. Doar memoria afectivă. 

 Azi gândul meu s-a oprit la Biserica Sfintei Mănăstiri Lupşa, pe Valea Arieşului. Cea mai veche biserică de lemn păstrată în Munţii Apuseni. Când am văzut-o prima dată, chiliile cele noi şi paraclisul abia începeau a se construi, şi până în ziua de azi ele sunt pentru mine cel mai frumos exemplu de respectare a spiritului locului într-o construcţie de acest gen. 

...Era în 2004, şi nu m-am îndurat să plec mai departe până nu m-am destăinuit unui părinte. Scopul călătoriei mele era, vezi bine, legat de Roşia Montană. 

"Să nu vă faceţi prea multe griji", mi-a răspuns părintele. "Atâţia oameni trec muntele pe jos să se roage ca acest proiect să nu se facă, încât e cu neputinţă să nu-i audă Dumnezeu".

De atunci au trecut opt ani. Îmi fac mereu griji. Dar nu prea multe.

*

 Mai multe despre istoria Sfintei Mănăstiri de la Lupşa (...)

Un jurnal

Acest blog, aşa cum e definit orice blog, ar trebui să fie un jurnal, adică să găzduiască un gând măcar al fiecărei zile. Pentru că are o temă, trebuie neapărat să fie un gând legat de Apuseni, o amintire, o teamă... Cum se face, mă întreb, că trec peste mine săptămâni de tăcere ? Când în fiecare zi gândurile mele se împletesc într-un fel sau altul cu văile înguste şi culmile domoale ale munţilor Apuseni...

M-am temut că sunt victimă tăcerii acesteia de clisă care ne înconjoară şi ne face să ne înăbuşim şi gândurile, tăcerea ca o ceaţă a cărei amintire persistă din anii dintâi ai tinereţii mele, demult înainte de Anul 1989...

Nu, gândurile mele nu tac, doar că nu totdeauna ele vorbesc în cuvinte... Uneori e doar o senzaţie, pe care mi-e greu s-o povestesc sau s-o descriu, mai ales că probabil cei mai mulţi dintre voi cunoaşteţi Apusenii mai bine decât mine.

Uneori e un zâmbet dăruit amintirii unui drum cu ceaţă, peste Trascău. Alteori o bătaie de inimă de bucurie pentru sentinţa definitivă şi irevocabilă de la Alba. Mai ades, e un puls de revoltă pentru un afiş  nepotrivit la intrarea în Ministerul Mediului – nici comuniştii nu şi-au permis o asemenea blasfemie la adresa ouălor de Paşti... Destul de des e un proiect, am o colecţie destul de stufoasă de proiecte consecvent respinse de cei în drept... În zilele cele bune, e o speranţă, cu conturul unei case de bârne, veche de un secol şi mai bine... În zilele cu ploaie, e o mare amărăciune că noi aici în Bucureşti nu ne-am învrednicit să avem o statuie a lui Avram Iancu, de la care să ne cerem din când în când iertare... Cum să înghesui toate astea în cuvinte ?!

Aşa că uneori tac, pentru că sunt prea multe de spus...

Strigaţi mai tare, vă rog mult...

Săriţi cu toţii, şi strigaţi tare,
Roşia Montană nu e de vânzare !

Strigaţi tare, puţin mai tare, vă rog din inimă, aici la Bucureşti nu se aude nimic...
Strigaţi mai tare, sunt sigură că se poate...  dacă nu se poate mai tare, încercaţi cu un tulnic...

Aici în deal, lângă Parlament, nu se aude decât tăcerea, şi inima speriată a pământului ţării mele care aşteaptă, şi ascultă în tăcere, să vă audă vouă glasul.

E bună şi tăcerea. Mai bună decât şoapta insinuantă a corupţiei şi mai bună decât zgomotul asurzitor al lamelor de buldozer care taie în carnea muntelui. Dar pământul ţării mele pe voi vrea să vă audă, copiii munţilor, nepoţii Iancului...

Îmi ţiuie urechile de tăcere. Eu am auzit glasurile Apusenilor şi în clipa asta, când ele tac, îmi ţiuie urechile de tăcere.

Am auzit cum se toarce lâna din caier, am auzit cum cresc narcisele, am auzit talăngi de vite, am auzit cum bate şteampul (într-un film vechi...), am auzit tulnicul, am auzit stelele cum umblă pe cer, am auzit cum scârţâie lemnul porţii, am auzit glasul sufletului când şade de vorbă cu Dumnezeu... Şi v-am auzit pe voi, strigând tare, în iarna aceasta tăcută...

Datoria mea e să povestesc ce-am auzit. Pentru ca voi să iubiţi glasurile Apusenilor, chiar şi cei care nu le-aţi auzit, şi să nu lăsaţi tăcerea să le astupe ecoul.