Azi, mi-am amintit de Horea....

... şi m-am ruşinat că nu-mi amintesc mai des.
La 28 februarie, în 1785, cam la ceasul acesta al dimineţii, convoiul condamnaţilor urca spre Dealul Furcilor. Crişan murise spânzurat în închisoare, Horea şi Cloşca erau condamnaţi la cea mai grea pedeapsă din legislaţia vremii... Mii de ţărani iobagi, tăcuţi ca pietrele Ţării de Piatră, erau aduşi cu sila să asiste...
Moţii le-au păstrat cu sfinţenie amintirea, şi nu puţine sunt bisericile Apusenilor unde chipurile le sunt zugrăvite pe peretele de la intrare, unde sunt în alte părţi, care au avut parte de o istorie mai senină, portretele ctitorilor... Nu e o greşeală, sunt în felul lor ctitori de neam şi spiritualitate românească, în vremuri tare potrivnice de care ne e prea la îndemână să uităm.



Luaţi-vă un moment de răgaz ca să vă aduceţi aminte ideile înaintate ale lui Horea, cumplitul lor sfârşit şi ecoul incredibil în lumea internaţională a vremii.


La 28 februarie, acum 228 de ani, cam la ceasul acesta al dimineţii, urcau martirii către Dealul Furcilor, plătind cu viaţa în cele mai cumplite chinuri ale vremii strigătul de libertate al unui neam...
Patru ani mai târziu, izbucnea Revoluţia Franceză.

Încă o poveste

În seara aceasta am găsit un alt documentar, deosebit de drag printre amintirile mele din Apuseni.
Calea cea îngustă este întâlnirea cu o familie creştină, cu destine umane exemplare în forţa şi lumina lor. Sunt Oameni ai Apusenilor, cu majusculă, chiar dacă pentru moment menirea sau soarta i-a depărtat puţin...

http://www.trilulilu.ro/video-cultura/calea-cea-ingusta

Cu un dor nespus de bolta albastră a bisericii din Bucium Poieni, vă doresc la toţi în continuare o seară de duminică plină de pace, şi o săptămână binecuvântată.

Copiii Apusenilor


Săptămâna trecută am aflat cu bucurie - amărâtă doar că n-am avut cum să le fiu aproape - că Buciumanii s-au adunat să protesteze contra tăierii pădurilor lor. Nu ştiu în câte sate din ţara aceasta a fost iniţiat în anii din urmă un asemenea demers...
Apoi la sfârşitul săptămânii, voluntarii campaniei Salvaţi Roşia Montană au pornit la pas din poartă în poartă răspândind prin satele moţilor primul număr al ziarului Apusenii Liberi. Un alt demers care fără îndoială nu are precedent.
Privind poza cu ziarul înfipt între ulucile gardului, mi-a tresărit inima gândind cu ce bucurie i-au primit moţii...
O campanie extrem de serioasă, menită să analizeze şi să dezvăluie adevărul despre referendumul derulat odată cu alegerile parlamentare, "referendumul cianurii". Menită să combată dezinformarea din media - sancţionată de altfel recent de CNA. Şi pe deasupra un ziar frumos, inteligent şi cu umor, pe care vă invit să-l citiţi.
Îmi permit să vă propun link-ul :
www.apusenii-liberi.ro
şi să adaug gândurile mele de admiraţie şi de recunoştinţă voluntarilor care au contribuit la realizarea şi distribuirea acestui ziar, în nu mai puţin de 30 000 de exemplare şi de 35 de sate răspândite de munte...

Se trezesc copiii Apusenilor. A crescut o generaţie care nu se mai teme să aibă un glas. E un glas puternic şi limpede, care va trebui să fie respectat.
Sunt foarte fericită.

De ziua Roşiei Montane, şi câteva întrebări despre un film

Frumoasa, eleganta şi venerabila doamnă a ajuns la a 1882-a aniversare... La mulţi ani, Roşia Montană ! Să ai soare pe culmile Cârnicului, zăpezi imaculate pe creste şi acoperişuri, senin reflectat în tăuri, linişte în păduri şi veselie în case şi ogrăzi, să ai prieteni mulţi în vizită pe străduţele înguste şi cărările abrupte, prieteni mulţi în toată ţara, da' ce spun eu, în toată lumea !
Multe dureri au Munţii Apuseni, dar din toate Roşia Montană e cea mai acută...

6 februarie 131. Data înscrisă pe una din tăbliţele cerate descoperite în secolul al 18-lea în galeriile miniere părăsite de la Roşia Montană reprezintă cea mai veche atestare documentară a unei localităţi de pe teritoriul României. Deja destul ca să o facă unică.
Al doilea element care îi conferă unicitate este excepţionala conservare a mărturiilor arheologice despre diferitele stadii de dezvoltare a tehnologiilor miniere, de la tehnica preistorică a focului şi a apei (în Cetate şi în Cârnic) până la galeriile preromane (atestate cu Carbon 14 ca fiind anterioare sec 2 !!) şi galeriile romane (a căror frumoasă secţiune trapezoidală rămâne şi azi fără pereche în Europa, nici măcar nu ştim încă dacă romanii făceau aşa galerii, sau dacă au învăţat de la daci !!), de la galeriile medievale săpate cu daltă, primele utilizări ale explozivilor în minerit, primele sisteme de transport cu vagoneţi şi şine de lemn, până la patrimoniul industrial al sec 19 şi 20, încă vizibil în muzeu... Ca să nu mai vorbim de sisteme de captare a apei, de evacuare a apei... Se pare că nicăieri în lume toate acestea nu mai sunt vizibile, în set complet şi într-un areal atât de restrâns, binecuvântat pe deasupra cu peisaje de o frumuseţe excepţională şi cu o mică aşezare în care se îmbină în mod original şi unic arhitectura rurală cu cea urbană... 


Dacă e vorba de Roşia Montană, chiar faptul că se mai află încă acolo între Munţii Abrudului unde a lăsat-o Dumnezeu de atâta amar de vreme e o minune...
Conform cu un anumit proiect investiţional pe care n-am să-l numesc că îl ştiţi toţi, acum ar fi trebuit să fie acolo deja o gaură mare, pardon, patru găuri mari, aflate în unul din ultimii ani ai exploatării. Dar pentru că David bate deseori pe Goliat, dacă are curaj să ridice praştia, iar Roşia Montană are un David, cu mult curaj, şi pentru că în jurul Alburnus Major s-au strâns în toţi anii aceştia aşa de mulţi prieteni, uite că Roşia Montană este sărbătorită la aniversarea celor 1882 de ani ai săi...
Minunată ideea acestei sărbători, care se ţine deja a treia oară, şi încă în atât de multe oraşe din ţară şi nu numai... Ne ajută să ne concentrăm asupra acestui loc excepţional şi ameninţat iubirea şi admiraţia noastră. Minunată şi ideea proiecţiilor de documentare, pentru că bine zice Blaga, "a cunoaşte, a iubi..."

Aşa că am ajuns şi eu, datorită acestui eveniment, să rup cursul monoton al iernii fără veşti bune cu o vizită la Muzeul Ţăranului Român, la Ziua Roşiei Montane. Mi-era dor să văd Roşia, şi m-am dus să văd tocmai filmul de care auzisem de mult şi n-apucasem încă să-l văd, documentarul lui Fabian Daub Roşia Montană pe marginea prăpastiei.

M-am bucurat din prima clipă să revăd Roşia Montană, chiar să o văd dintr-un unghi din care n-am mai văzut-o niciodată, datorită splendidelor filmări aeriene care pun în valoare şi farmecul special al locului, dar şi înfricoşătoarea realitate a carierei de la Poieni, cu lacul său de decantare care a înecat în mâl toxic satul Geamăna.
 M-am bucurat şi de coloana sonoră, unde romanţele "lucrau cu textul" la o puternică sugestie (... cine iubeşte şi lasă, Dumnezeu să-i dea pedeapsă...), dar mai ales m-am bucurat de (re)întâlnirea cu roşienii, admirabilii, neclintiţii apărători dinlăuntru ai cetăţii, şi de cei pe care-i cunosc, şi de cei pe care nu-i cunosc (încă...). Am apreciat alegerea personajelor, semnificative, sincere, exemplare în curajul lor de a înfrunta aceşti ani, deja mulţi, trăiţi practic sub asediu... Ei sunt adevăraţii eroi ai acestei lupte, şi adevărata valoare a filmului constă în cuvintele lor, stângace uneori, frapante prin adevărul lor, pentru că ei nu vin să ne prezinte un discurs - ci Viaţa.
Am apreciat şi rigoarea documentării. Nu lipsea aproape nimic din tragedia acestui sat răstignit - manipularea, disoluţia comunităţii, impactul psihologic dezastruos al caselor ruinate, drama greu suportată a dezrădăcinării.Am reţinut şi o secvenţă remarcabilă - slujba la biserica Unitariană, la care nu ia parte nici un credincios...

Apoi dintr-o dată am simţit că-mi lipseşte ceva. M-am gândit că micii zei ocrotitori ai cineaştilor nu l-au iubit pe autor ... N-am văzut niciodată Roşia Montană atât de mohorâtă, în nici un anotimp... Un adevărat ghinion, dacă ţinem cont că filmările par să se fi derulat de-a lungul mai multor sezoane. Mare ghinion. Sau nu ? Aici s-a născut primul meu gând rău : Dacă Tibor Kocsis a aşteptat săptămâni la rând splendidul răsărit de soare peste norii albi ce plutesc mai jos de vârful Cârnicului, cu care începe Noul ElDorado, e cu putinţă ca domnul Fabian Daub să fi ales anume zile cu nor pentru Roşia Montană de pe marginea prăpastiei ?!
Nu, nu e cu putinţă, aşa ceva nu se face...
Trebuie să fie simpla întâmplare, şi doar stângăcia unui om străin de loc care, cu toată bunăvoinţa şi iubirea ce ne-o arată, înţelege mai greu spiritul locului, a fost cea care l-a determinat să filmeze o tânără studentă, aşa de drăguţă şi simpatică, în mijlocul unei pieţe sordide şi mizerabile, un fel de talcioc, unde ea declara că nu vrea să se mai întoarcă... Nimeni n-ar vrea, desigur, dar... de ce tocmai acolo ?!
Apoi am constatat alarmată că luxul interiorului unei familii strămutate de la Roşia Montană depăşeşte în preţ şi eleganţă nu doar ce aş visa vreodată să-mi permit, dar şi tot ce am mai văzut pe la prieteni, rude şi colaboratori, pe-aici la Bucureşti. Ori întâmplarea ne joacă iar feste, ori oferta Goldului este intenţionat prezentată ca fiind greu de refuzat...

Din clipa aceea am fost foarte interesată de aspectul pauper al zonei, pe care nu l-am remarcat în asemenea măsură cu prilejul celor ... să tot fie câteva... vizite ale mele în localitate. Nu, nu putea fi intenţionat. Poate doar diferenţa de background cultural ne afectează percepţia.
Către final, percepţia mea era probabil distorsionată. Mi s-a părut că sunt răsturnate chiar valorile cu care filmul demarase. Să fie o confuzie, o lipsă de înţelegere, o ...
Probabil secvenţa paralelă a celor două manifestări culturale, Fân Fest versus Ziua Minerului, a fost cea mai concludentă. Nimic rău, în fond - hipioţi, plajă, nudişti, băutură, muzică, gesturi specifice genului hip-hop (încadrate cu grijă)... Nimic rău, în fond, doar ceva menit să displacă, să irite discret, să facă plauzibile comentariile ce urmau... să discrediteze Festivalul Fân Fest, în antiteză cu o "sărbătoare a oameilor cumsecade, care n-ar fi fost posibilă fără existenţa în zonă a..."
Eu am fost la Fîn Fest. Probabil în acelaşi an cu echipa filmului. Cu siguranţă că am văzut altceva. Nu exclud ca întâmplarea să ne joace iar feste - momente diferite ale zilei, în locuri diferite... Eu am avut noroc, am nimerit un foc de tabără cu poveşti cu vâlve, filme, drumeţii pe ploaie, tururi cu bicicleta, familii cu copii mici, tineri frumoşi, aparţinând diferitelor grupuri culturale, muzică bună, conferinţe pe teme de arheologie, fotografi, târg de bunătăţi ardeleneşti şi de suveniruri hand-made, am nimerit momente mult mai frumoase, pe care nu le voi uita niciodată.

Am încercat să privesc restul filmului cu ochii cuiva care n-a fost la Roşia Montană, n-a auzit nimic anterior despre ea, n-a fost niciodată la Fân Fest ...
Nu mi-a mai plăcut.

Dacă n-aş crede că de data asta întâmplarea nu ne-a iubit, ar trebui să admit că sunt martor al unei subtile şi cu atât mai periculoase manipulări, cu cât se ascunde sub intenţia admirabilă de a reflecta situaţia perfect echidistant.

Întrebarea amară la care făceam referire în titlu e - cât de sincer ne iubesc prietenii noştri ?

Un singur lucru nu a putut fi manipulat. Strigătul de revoltă şi de disperare al rezistenţei.
Demn, stăpânit şi dârz, cuvântul lui Eugen David care încheie filmul :
"Sunt în stare să fac orice pentru a mi-l apăra.
Atâta spun.
ORICE".


Cât priveşte Roşia Montană, vă mai amintesc doar că, din şirul din păcate destul de lung de localităţi expuse riscului unor asemenea proiecte, e singura care dispune de indiscutabil suficiente motive de a fi apărată la scară naţională şi europeană.
Distrugerea acestei localităţi binecuvântate cu un patrimoniu natural şi etno-cultural unic ar crea un precedent dezastruos şi ar declanşa o catastrofă ecologică şi culturală în Apuseni.
 

Tristeţea mea de sară ploioasă de duminică

Azi - poate pentru că plouă - un val umed şi mărunt de tristeţe se infiltrează în imaginarul meu. Oraşul meu ud plânge la streşini, mă gândesc cu groază la ziua de luni de când la mine la muncă entuziasmul este generalizat de un val de concedieri...
Mă gândesc cu nostalgie la trecut, cu timiditate la viitor...
Poate nu era ziua cea mai bună să fac ordine în sertarul (digital, desigur) cu fotografii de demult, din Apuseni, pentru că , iată, povestea care se conturează azi din câteva cioburi de imagine e o poveste tristă.

Uite ce-am găsit.
Ceaţa dimineţii de toamnă peste Trascău...



 Prima brumă, ultimele frunze, sfârşitul unei generaţii în lumea vegetală...


 O casă care astăzi, din păcate, nu mai există ... Şi nicăieri n-am văzut aşa frumoase arcadele prispei, specifice zonei Bucium...
 
 O poartă prin care n-a mai trecut nimeni, într-un cătun părăsit al comunei Mogoş... Un cătun întreg, cu case, porţi, poduri, cuptoare, chiar şi rufe uitate pe funie, peste care iernile au trecut fără nici un fum din nici un horm, ca în povestea Frumoasei adormite...


 Apa Negrilesii, înceţoşată poate de o lacrimă...


 Un drum care ar fi putut, speram eu, să ducă undeva...


 Nu am căderea să judec. Dar dacă vom lăsa şi ultimele sate să moară (cum se întâmplă de altfel în toată Europa), vom fi lipsiţi şi de această ultimă, fragilă rădăcină la care ne mai întoarcem, măcar cu gândul, când ne e sete, când ne e trist, când ne e dor...
Iertaţi tristeţea mea de sară ploioasă de duminică...