Alt popas. Hanul Dacilor.

Nu mă întrebați unde e Podeni. Undeva, pe Trascău. Adică în Apuseni.

Dacă vă apropiați cumva vara asta de Turda și căutați un loc frumos de popas, să știți că la Podeni se află Hanul Dacilor.
Iar la Hanul Dacilor, niște oameni care se pricep foarte bine la piatră, lemn, ospitalitate și bun gust, au creat un loc minunat...
Un sat mic, sărac, cu capre multe și - la vremea când am trecut pe acolo ... - ceva pomi în floare. Un drum bun, deși nu total asfaltat, printr-un peisaj de vis cum cred că totuși doar Masivul Trascău poate oferi.
Și acolo o pensiune frumoasă, cu câteva camere, nu multe, cu spații comune largi și interesant decorate, cu un simț al frumosului, al confortului și al tradiției greu de aflat în altă parte, cu terase tăiate în coasta dealului doar cât să găzduiască un loc de masă, cu o vedere cât mai bună spre munte, cu o gospodină destoinică dar și cu o bucătărie la îndemâna oaspeților, cu locuri de joacă dar și de odihnă, cu găini, pisoi și iepuri...
Dar mai bine să lăsăm fotografiile să vă facă dor de drum...









Un popas. Casa Moților.

E vreme de călătorit, și m-am gândit că n-ar fi rău să caut printre amintiri niște locuri ... de popas.
Fiecare din ele a răspuns, mai mult decât altele, dorinței mele de frumos, de autentic, de confort, de .... de a se încadra frumos în spiritul locului, dacă vreți...
Așa că dacă veți călători în Apuseni, și dacă nu vă așteaptă deja cineva acolo cu plăcinți calde...

Pe cea de azi, o cheamă Casa Moților.
Se găsește pe stânga drumului, după ce ai intrat în Bucium Șasa. O vei recunoaște sigur, după frumusețea florilor. Și o vei ține minte pentru vederea uluitoare către Detunate, dar și pentru ospitalitatea gazdelor.
Bun gust, papa bun, spații largi...
Eu am avut parte de un ceas de tihnă, pe ploaie, pe terasa acoperită... Mirosea a pădure, a mușcate și fuioarele de ceață se torceau în jurul Detunatelor...

Din punctul meu de vedere merită felicitări, recunoștință, și se înscrie printre Amintirile frumoase.









Un erou al credinței

Acum 40 de ani, în ziua de 5 iulie din vara chinuită a anului 1975, pleca la Domnul Părintele Arhimandrit Dometie Manolache.
A murit așa cum a trăit : pentru alții. Pentru mănăstirea lui, agățată pe stâncile aspre ale Trascăului, pentru obștea de mioare pe care o adusese acolo să-și afle adăpost în fața vremurilor.
Era vremea marilor inundații și drumul ce lega mănăstirea de cea mai apropiată localitate fusese rupt de ape. Părintele a murit de inimă, cărând peste munte, cu piciorul, pâine. Bunul Dumnezeu, care i-a iubit viața de jertfă, i-a dăruit moarte de jertfă...


S-a născut într-un sat din munții Buzăului, și a fost botezat de părinți Stelian. Era un copil firav. aproape că n-au vrut să-l primească la Seminar, la Buzău, de mititel ce era... Dar era dăruit de Domnul cu minunat glas, cu mare dragoste de cântare, dar și de învățătură, așa că a terminat Teologia ca șef de promoție, în 1949. Erau vremuri tare grele, și pentru oameni, dar și pentru Biserică...
Dar Dumnezeu nu l-a lăsat, ci l-a călăuzit pe calea lui cea îngustă. Împreună cu un coleg și bun prieten, tânărul Stelian ia drumul Sâmbetei de Sus, și acolo va face cunoștință cu un mare formator de conștiințe: părintele Arsenie Boca. El îi va călugări, la Prislop, atât pe Dometie, ce avea să devină arhimandritul Râmeților, cât și pe Antonie, ce avea să devină Mitropolitul Ardealului...

Chemarea lui a fost să întemeieze o obște de maici în Ardeal, și nu puține au fost greutățile prin care a fost nevoit să treacă pentru asta. Dar așa cum apa își caută o cale nouă, orice stavilă i-ar sta înainte, firavul Părinte n-a cunoscut opreliște. Cu mica obște a plecat de pe Valea Sebeșului, căutând adăpost și călăuzire în munții Buzăului, la Ciolanu și la Rătești, și tot cu mica obște s-a întors în Ardeal, în cea mai dificilă locație imaginabilă.
Dacă n-ar fi fost el, pustiul sau apele ar fi distrus ctitoria episcopală de pe Valea Geoagiului, și odată cu ea am fi pierdut opt veacuri de istorie românească.
Desființată și apoi reînființată, mănăstirea a câștigat în cele din urmă lupta cu regimul comunist. Lupta cu apele. Lupta cu timpul.
Dar toate au un preț, și fiecare luptă câștigată i-a împuținat puterile Părintelui și i-a scurtat zilele. A murit practic de epuizare, căci pentru orice făptură avea grijă,  milă și cruțare, dar niciodată pentru sine.

Sunt patru decenii de atunci.
La Râmeți, dacă veți merge, veți vedea o catedrală, o bijuterie ce împodobește una din cele mai frumoase văi ale Apusenilor.
Și să mergeți neapărat, pentru bucuria sufletelor voastre.
Când veți merge, să coborâți cărarea ce vine de la biserica nouă spre cea veche, și mai departe spre vale, la cimitir. Opriți-vă o clipă la crucea și mormântul Părintelui Dometie, dăruiți-i un gând de dragoste și recunoștință, pentru că el e unul din oamenii pe a cărui jertfă se ridică ortodoxia românească.




Eu am întâlnit povestea Râmeților și a părintelui Dometie demult, în tinerețea mea, la pangarul mânăstirii Antim. Era una din primele cărți ce-i erau dedicate, și era un adevărat leac pentru suflet, în orice dificultăți cotidiene.
La urma urmei, știți, nu suntem prima generație care întâmpină în lume necazuri...
Mult mai târziu, în anii maturității, am găsit pe harta Apusenilor Râmeții, cea mai veche mănăstire din Ardeal.
Povestea aceasta a fost, de atunci, un reper important al vieții mele. De când ea a devenit un film, o poveste de văzut și ascultat, eu sunt un om mai fericit...


Documentarul O VIAȚĂ MINUNATĂ poate fi (re)văzut la adresa de mai jos:
http://www.tvrplus.ro//editie-rezistenta-prin-cultura-156391

Iarna de-acum zece ani

Să vă spun de ce-am tăcut.
Pentru că aveam ceva de spus. Tocmai de-aia.
Ceva important, și dintr-o pricină sau alta cuvintele s-au legat mai greu.


S-a întâmplat să ajung deodată în pragul mai multor cifre rotunde. 
Și fie că vrei sau nu, cu prilejurile astea te oprești puțin să te gândești. Să faci socoteala...
Asta a durat câteva luni, și nu mi-am revenit de tot nici până acum. 

Și dacă unele dintre aceste bilanțuri țin doar de viața și de munca mea, cel puțin unul ține de lumea binecuvântată a Apusenilor.

*

 ... Era noapte, și drumul era tot mai îngust, mai abrupt și mai greu. Țineam bine minte trecătoarea frumoasă, prin pădurea de pe Dealu Mare, mai puțin din călătorii anterioare și mai mult din scrierile părintelui Agârbiceanu. Mă gândisem toată ziua că ar fi bine să ajungem aici pe lumină.... Dar iarna ziua e mică, și ninge, ninge tot mai tare, nămeți tot mai mari îngustează șoseaua. Șoferul bombăne. Microbuzul se clatină, nesigur, pe roțile sale mult prea mici. Spre drepata se deschide, abia ghicit prin horbota de zăpadă, un drum secundar....

Era în martie, la vremea ultimei zăpezi de la munte, acum  zece ani.
Pe vremea aceea, drumul ce urcă spre Bucium și Mogoș nu era modernizat. Zăpada târzie era o surpriză pentru care nu eram pregătiți. Doar una dintre cele ce ne mai așteptau în această călătorie.
Era o călătorie importantă pentru mine.
Era vorba despre un film.
Primul meu film în Apuseni...
Era vorba despre Roșia Montană.
Era vorba despre istorie, despre munți, despre aur...
Și mai ales despre oameni.

...Din fericire, drumul secundar nu părea periculos. Șoferul mă bombăne printre dinți, dar virează dreapta, clătinând șandramaua șubredă a microbuzului prea vechi și prea mare care ne urcă spre noapte. Și ninge. casele abia se mai zăresc, tot mai rare și tot mai depărtate de drumul din ce în ce mai abrupt.
Mi se face, un pic, frică.
Eu n-am fost niciodată la hanul Ursita...
În vara dinainte am trecut prin Bucium, dar coborând dinspre Mogoș, așa că n-am fost în Bucium Poieni, cel mai îndepărtat și mai ascuns dintre satele înșirate pe vale ale Buciumanilor...

Acum știu că așa rânduise Dumnezeu, ca acest loc special să mi se arate pentru prima dată învelit în  haină albă de zăpadă, în noapte și în taină...


... Iar acum, drumul Mogoșului a rămas în urmă, undeva în stânga. Casele pe-aici sunt făcute din lemn, din bârne groase, întunecate de lemn, și iarna e făcută din fulgi mărunți, tot mai mărunți de zăpadă...
Poteca - pentru că de mult nu mai e șosea - e tot mai abruptă, și mașina mârâie din motor, tot mai amar. Depate în față, pe cerul luminos al nopții de iarnă, se ghicește turla ascuțită și înaltă a bisericii. 
Dar n-am ajuns la biserică.
Mașina s-a oprit unde-i panta mai bruscă, și roțile patinează disperate.
Mi s-a făcut frică de-a binelea și pentru o clipă mi-a părut cumva rău că am venit aici.
Cobor.
Noaptea e rece și limpede, și ninsoarea s-a oprit.
Șapte perechi de ochi îmi contemplă frica....

Acum privesc în urmă și, după zece ani, inima mea se umple de recunoștință pentru cei care m-au însoțit în acest drum. Cum puteam să știu că printre ei sunt câțiva de care mă va lega o prietenie pe viață...

... Mă întreb foarte serios dacă n-am făcut cumva drumul degeaba, din lipsa mea de prevedere. Pentru că satul acela unde nu pot eu să ajung e ținta călătoriei mele, acolo mă așteaptă ultimii aurari și poveștile lor.
...Cărarea pe care am urcat șerpuiește pe lângă un pârâu până-ntr-o piațetă mică, unde casele se îndesesc. Doar turla înaltă și îngustă de biserică moțească se ridică peste acoperișuri. Dealurile ninse strâng aici ca-ntr-un clește valea, satul și noaptea.
Casa lungă din marginea pieții are câteva ferestre luminate.

Când s-a deschis ușa, s-au revărsat în noapte, cu ochi albaștri și foc în obraji, îngerii veniți să-mi deschidă mie calea.
În câteva clipe, piața s-a umplut de bărbați de toate vârstele. Din iureșul sărbătorii lor care a întâmpinat timida și poticnita noastră sosire, uimirea mea n-a reținut decât câteva frânturi de frază.

...Unde să plecați, că de-abia ați venit la noi ?!...
... La han ? Vă duc eu ! Vă ducem noi ! Să știu că vă ducem pe sus...
... Cu mașină cu tot ! O tragem cu boii !
... Are fratele meu o mașină de teren...
... să mâi încet, mă, ca mâța...
...Vă duce Radu cu sania...

Noaptea s-a încălzit și s-a înveselit . Mi-am amintit de ce sunt aici. Oamenii aceștia calzi, generoși, ospitalieri, sunt neamul meu. Țara mea. Istoria mea.
Despre ei e vorba, nu despre aur.

Microbuzul a rămas în vale, și sania alunecă în noapte spre viitorul meu, trasă voinicește la deal de Mișu, un murg mare cu glezne groase și pas sigur.

Cei zece ani care au trecut de-atunci au mai estompat conturul amintirilor. Așa că dacă am uitat ceva, să faceți bine, cei ce vă amintiți, să mă iertați.
Pentru mine începea, în ultima ninsoare a acelei ierni, una din acele experiențe ce formează un om.
Acolo aveam să învăț că avem, încă, rădăcini, chiar dacă departe de mine, biată frunză pe jumătate veștedă înainte de a crește de tot, abia legată de o ramură subșire...Împortant e că rădăcinile există, sănătoase și puternice, și prin ele un fir de sevă împerceptibil mă mai hrănește românește, și mă împiedică să mă pierd întyr-un haos postmodern și global.
Multe poate le-am uitat.
Dar n-am să uit niciodată iarna albastră și strălucitoare a unui sat mare și frumos de odinioară, iarna întârziată care m-a așteptat pe mine, la jumătatea lui martie, ca să-mi aflu rostul, în al doisprezecelea ceas.
Am uitat poate vorbe, locuri și detalii, afară de câteva, abia descifrate într-un caiet vechi. Dar n-am să uit niciodată bucuria acelei seri încheiate în veselie la gura focului, în hanul fără drum și aproape îngropat în zăpadă.
Iar dacă-mi sunt dragi satele Apusenilor mai mult decât oricare altele de vină sunt fără doar și poate buciumanii, care mi-au deschis larg poarta inimii lor și care nu m-au lăsat, într-o noapte de iarnă, să plec...