Ninsoarea de Crăciun

Ninge.
Deschid fereastra mică, să privesc cum ninge.
Ninge cu fulgi mari și liniștiți, ca-ntr-un glob de sticlă.
Drumul deja nu se mai vede: panglica îngustă de asfalt s-a acoperit cu zăpadă, de nici nu mai ghicești pe unde a fost. Doar pe lângă pârâu se mai văd urmele pe unde, cu vreun ceas în urmă, a trecut un om cu calul.
Mai pun un lemn pe foc : lemnul troznește, și aruncă scântei pe horn. Pe-acolo pe unde vine Moș Crăciun, pe unde se înalță visele, pe unde se întorc poveștile...



Ce dacă nu mai e drum ? Colindătorii știu să-și croiască o cale, și din depărtare li se aude glasul.
Ninge și se lasă seară.
În bradul înalt de la poartă am atârnat, dimineață, când era încă soare, globuri roșii și lumini. Nu-i mai ajung globurile, pentru că de la an la an crengile au crescut, s-au înmulțit, bradul meu s-a făcut mare. Nici eu nu mai ajung să-i pun în vârf steaua, băiatul vecinului m-a ajutat, cu scara, pentru că bradul meu a crescut mai mare decât mine.
Oricum, globurile mele roșii nu se mai văd. Doar luminile, albe, pâlpâie sub beteala de zăpadă cu care, mai iscusit decât mine, l-a împodobit Moș Crăciun. Cum a împodobit mai sus de casă, spre pădure, toți brazii uriași ce străjuiesc de veacuri satul. Cum se întâmplă întotdeauna, în fiecare an, cum trebuie să se întâmple.
Pe dealul din față, o casă mică din bârne de lemn abia se mai ghicește sub zăpada care o îngroapă. Dacă n-ar fi cele două ferestre luminate sub streașină, nici n-ai ști că e acolo, acum, la ceasul când se lasă seară. În gardul ei, un măr bătrân și-a urcat poamele mici prea sus pentru a fi culese, și l-a prins ninsoarea pe jumătate plin cu mere roșii, mici, cele mai frumoase globuri de Crăciun pe care le-am văzut vreodată...



Respir liniștea. S-a făcut noapte. Noaptea miroase ademenitor a cârnaț. De săptâmâni, tot satul miroase delicios a cârnaț afumat, șe vede că nici un fuior de fum nu se irosește...
Mă uit după ceata de colindători. Nu se vede. Nu se aude. Se vede că au intrat în vreo casă. După atâția ani, tot nu le știu pe toate... Mă mai pot, slavă Domnului, bucura de ceva nou în lumea cea veche, așezată și frumoasă.
Ascult liniștea. Liniștea serii la munte. Liniștea de taină a Crăciunului la sat. Se aude doar un clinchet de talangă mică. În grajdul casei de-alături, o capră sau poate o oaie nu-și află liniștea. Oi, vaci, poate și un cal, pentru că îl aud, din când în când, lovind cu copita. Un adăpost cald, modest, pentru animale... Așa trebuie să fi fost, cândva demult, la Viflaim, când Maria a bătut la toate porțile orașului și n-a primit sălaș...
Și ninge...
S-a făcut târziu și toată lumea doarme. Mai luminează doar palid în sobă, jarul focului care-a fost, și un sâmbure de flacără în candelă.
Și-afară cu lumină albă și dulce, peste amintiri.

#

Nu vă fie, dragii mei, cu supărare, dar în Crăciunul închipuirii ninge. Întotdeauna.
N-am trăit niciodată un Crăciun într-un sat : dacă am greșit, iertați-mă, e doar imaginația mea care se poate - firește - înșela.
Vă fie Nașterea Domnului aducătoate de pace și de bucurie în casele voastre, în inimile voastre, luminați-vă și vă bucurați că se naște Prunc și Mântuitor neamului omenesc, că se nasc nădejdi, an de an reînnoite !
Bucurați-vă de Crăciunul cel adevărat, ceas de ceas, și nu-l uitați nici pe cel din vis, din aducere aminte sau din închipuire, din trecut sau din viitor, pentru că timpul contează mai puțin decât credem și suntem, an după an, la fel de copii, cu același drept la poveste...
Și la zăpadă, firește.


Un gând de recunoștință

Mulțumesc, domnule Nicolae Nicoară-Horia. Ai pus în vers dorul meu de-un sat din Apuseni, și la ceasul când se face târziu, întuneric și frig și lucrurile par să-și fi pierdut rostul, versul acela luminează și scânteie...
Îngăduiți-mi așadar, cu recunoștință, să citez.
Și faceți, dragii mei, loc Poeziei în viețile voastre. 

*


”Eu vin în Ţara Moţilor mereu,

Aici mă simt în largul meu Acasă,
Aici e mai aproape Dumnezeu
De pâinea şi de vinul de pe masă,

Aici, lângă Ponoare şi Râmeţi,
Printre ciobanii mei cu ţundra sură,
Mai doare încă slova sub peceţi,
Horea şi Cloşca mai îndură

Pe Dealul unde nu răsare grâu
Ci iarbă numai şi durere multă,
Doineşte Moţul cu şerpar la brâu,
Pădurile stau în genunchi şi-ascultă

Acolo-n Munţii roşi de îndoială
Şi Arieşul
murmură pelin;
Prin gândul meu e zvon
de catedrală,
Eu vin în Ţara Moţilor şi vin

Acestor oameni, încă drepţi şi vii,
Acestor locuri sfinte să mă-nchin,
De jertfa lor îndură-te, Părinte,
Acum şi-n vecii vecilor. Amin.

Eu vin în Ţara Moţilor mereu,
Aici mă simt în largul meu Acasă,
Aici e mai aproape Dumnezeu
De vinul şi de pâinea de pe masă...”


Încă o dată mulțumim, Nicolae Nicoară-Horia !




O oaie, două oi...

De câtăva vreme încoace mă tot uit în jur, la vecini mai apropiați și mai îndepărtați, și urmăresc ce se întâmplă - sau ce s-a întâmplat - cu satul, în diferitele țări ale Europei, acceptate ca având o ruralitate însemnată. Satul nu e un loc, nu e o mână de oameni... satul e un mod de viață, și un tip de relație într-o comunitate, și acestea sunt bune foarte, și pe cale de dispariție.
Am privit, am citit... Nu pot să spun că știu cum stau lucrurile, dar un lucru e cert : acolo unde mai există, satul și tipul de civilizație asociat lui este încurajat de stat (și prin asta înțeleg autoritatea centrală, fie legislativ, guvern, etc.) și niciodată, absolut niciodată, sabotat...

Zilele din urmă au trezit, inevitabil, picătura de sânge din Mărginimea Sibiului cu care mă pot lăuda...
Și eu care mă bucuram că s-au înmulțit, față de acum zece ani când m-am mirat eu de lipsa lor, oile pe versanții domoli ai Apusenilor...
Cu drag și respect, așadar, azi împărtășesc cu voi poze cu oi. Și bucuria imensă că, numărându-le molcom, o oaie... două oi... vreme de atâtea mii de ani ...neamul meu NU a adormit. Dimpotrivă...








O reîntâlnire fericită, sau câteva gânduri despre emisia din această seară

În seara aceasta pe TVR 2 la ”Poveste după Poveste” au revenit, maturi și la fel de frumoși și curajoși, cei trei eroi ai documentarului ”Amintiri din Apuseni”.

Înregistrarea poate fi vizionată pe tvrplus.ro  - aici.


Pentru mine, seara aceasta (și săptâmânile care i-au premers) au însemnat o (re)întâlnire fericită, cum nu se întrâmplă des, cu personajele unui proiect încheiat.

Îmi iubesc personajele, pentru că o jumătate din munca mea constă în a încerca să le înțelegi adevărul lor interior, și dacă înțelegi n-ai cum să nu iubești. 
Pe acești trei copii, pentru că la vremea primelor noastre filmări, în 2008, erau încă niște copii, i-am iubit special de mult, pentru mugurele de om frumos și autentic ce se ghicea în fiecare dintre ei.

După șapte ani, prima mea bucurie a fost să-i găsesc pe toți trei bine sănătoși, cu școala terminată...
A doua, a fost că i-am aflat exact așa cum îmi imaginam că-i voi găsi .
Nu mi se pare corect să-mi fac eu vise pentru viitorul altcuiva, dar fără să vreau un anumit chip de om și de viață mi s-a conturat de-a lungul anilor în imaginație, și ei nu m-au dezamăgit câtuși de puțin.

Nu i-a luat ”vântul schimbării” și nu i-a depărtat nici un pic de calea lor, așa cum se vedea ea, și vârsta adultă i-a aflat, iată, trei chipuri diferite ale împlinirii.

Ei sunt generația născută puțin înainte sau puțin după anul 1989, care înseamnă o schimbare oricum am vrea s-o privim. Ei sunt prima generație crescută în libertate, și când i-am cunoscut păreau să contrazică toate ideile preconcepute pe care ni le-am format în vremea asta despre ”tineret”: erau maturi, serioși, mândri de locul lor de origine, de bătrânii lor. Erau curajoși, și implicați, și nu păreau să aștepte mare lucru de la ”sistem”. Adică de la noi.
Și nu s-au schimbat. Valorile lor îi definesc, și conform cu aceste valori - originea, satul, familia, națiunea, solidaritatea, credința - nu avem de-a face cu ”tânăra generație” ci cu omul autentic, adevărat, ”omul vechi” cum îl definea Bernea prin opoziție cu ”omul nou”, știm noi care.
Ei sunt cei care, acum șapte ani, m-au făcut să sper că Apusenii au viitor.
Acum, privind prin perspectiva lor, mă gândesc că România are viitor.

Și asta a fost a treia bucurie ce mi s-a oferit, să văd în vorbele și în faptele fiecăruia că acești tineri, de bună voie și nesiliți de nimeni, iubesc România.
Pentru asta vă mulțumesc, Octavia, Bianca și Răzvan !



Undeva, mărunt, dincolo de bucuria ce mi-a umplut inima regăsindu-i, o întrebare sâcâitoare nu mă lasă însă în pace : oare România îi iubește pe ei ? Pe ei și pe ceilalți care aleg să nu-și părăsească țara, să-și împlinească aici destinele ?
Și întrebările mici, mărunte... Unde va lucra Răzvan când își termină doctoratul ? când se va putea întoarce Octavia în învățământ, care i se potrivea așa de bine ? cum își va împlini Bianca dorul de a duce mai departe poveștile Buciumanilor ei ?
Las răspunsurile pe seama următorilor șapte ani...

Vrând-nevrând, să reiei o poveste veche de șapte ani înseamnă să răsfoiești și ultimii șapte ani din propria viață.
Și asta nu mai e așa de vesel.
”Apuseni la Viitor” a fost o bucurie profesională care nu s-a mai repetat.

Sunt plină de recunoștință pentru acest film, una din cele mai frumoase Amintiri din Apuseni, și pentru oamenii minunați care mi-au fost alături la realizarea sa: Ion Cristodulo, director de imagine, Mioara Maftei, montaj, Eugenia Grigore, coloana sonoră.

Totodată, sunt recunoscătoare Ralucăi Rogojină care m-a încurajat să caut Povestea după Poveste, și Irinei Luca pentru dragostea și căldura cu care a comentat, împreună cu invitații emisiunii, povestea noastră.