AMINTIRI DIN APUSENI

AMINTIRI DIN APUSENI

Translate

Pe Arieș, în sus... Casa Iancului.

Unele locuri te fac să te simți mai bine. Atât.
Altele te ajută să-ți amintești ce e important.
Unele călătorii te ajută să găsești ceva nou.
Altele, să te găsești pe tine.
Valorile tale. Cele adevărate, pe care uneori le uiți.

Așa că am urcat într-o zi de februarie pe Arieș în sus...
Pe valea Arieșului Mic, de data asta, către una din cele mai vechi și frumoase biserici de lemn din Apuseni.







Las la o parte că pe mine mă dor schimbările. E năravul meu. Tot mi-e sufletul mulțumit că măcar una sau două din vechile cruci au mai rămas lângă biserică... De când n-am mai fost pe-aici, au trecut mai bine de zece ani...
Ar trebui să vin mai des.
Pentru că sus, sus, sus la munte sus, la Vidra de Sus, se află casa în care s-a născut un pui de moț acum aproape două veacuri și în care a crescut un român fără pereche, despre care nu vorbim destul, și mai ales nu vorbim destul de răspicat.



Casa lui Iancu am găsit-o neschimbată... și asta înseamnă multă, multă muncă și încă și mai multă iubire. Pentru ca tu, călător, să revii după zece ani și să vezi Casa lui Avram Iancu așa cum o aveai în minte și în suflet, înseamnă că ea a fost minuțios și măiestru renovată, conservată, împodobită, iluminată, ajungând așa de frumoasă cum o înfrumusețează, în zece ani, ochiul dinlăuntru al inimii.







O casă modestă de bârne, impunătoare pentru vremea aceea, cu acoperișul ei ascuțit... O casă plină de ingeniozitate și frumusețe, dacă mă gândesc numai la leagănul atârnat lângă pat, și la cele două vetre deschise, pe care nu mi le mai aminteam.
După cum nici nu-mi aminteam că incinta adăpostește, în afară de muzeu, o bibliotecă unde a fost în vechime școala, și o mică biserică, un colț de pace și reculegere, Filia Casa Iancului...
Acestea toate s-au adăugat casei în 1924, când s-a împlinit un veac de la nașterea lui Avram Iancu și acest lucru s-a sărbătorit cu îndoită bucurie, în România Mare, în care Iancu era  Erou și Martir Național. Așa cum se cuvine.

În târnațul lung ce dă curții ocol, mâna mi-a alunecat pe bârnele lungi, bătrâne, tăiate cu barda...
”Străbunicul meu le-o tăiat pe acestea”, zise încet doamna care îmi era călăuză, cu acel amestec de mândrie și smerenie ce nu-l găsesc nicăieri altundeva și face pentru mine moții unici și minunați.
Pe cealaltă margine a drumului, pasc vreo zece oi.
Deasupra lor, vântul primăverii ce vine flutură Tricolorul.
Aceasta e țara mea, și de-asta o iubesc.





Cobor pe apa Arieșului.
Și mă gândesc că mai e ceva minunat și unic ce găsesc tot mai rar în viața mea de zi cu zi: normalitatea.
O apă învolburată de munte.
Un pod suspendat. Nu mai sunt multe.
O pajiște cu un brad, în bătaia soarelui.
O casă frumoasă de lemn.
Un copil care aleargă o pisică.
Normalitate.
Darul cel mai de preț.

Despre Iancu, ar trebui să vorbim mai des.
Despre normalitate, de asemenea.
În seara aceasta am coborât pe Valea Arieșului, mi-era dor de un amurg la Lupșa, mânăstirea ce mi-e din toate cea mai dragă...
La Lupșa, frunzele toamnei trecute nu s-au îndurat să cadă. Poate vântul e mai lin, ca și lumina... sau poate așteaptă să ne facem timp să le privim...



O călătorie care mi-a fost mare bucurie.
Și e bine să-ți amintești ce numeau oamenii acum ceva vreme probleme importante...
Și ... cum le rezolvau.

3 comentarii:

  1. Odă Moților Mei
    Cântărea neamului meu de moți

    Cu țundra lui cea ruptă,
    Și pân' la piele ud,
    Se-toarce moțu' acasă,
    Trecând pe la Abrud.
    Căruța lui e plină,
    De grâu și de secară,
    Se-ntoarce el acasă,
    C-a fost pribeag prin țară.
    Și-ncet, încet el merge,
    Se-oprește la Câmpeni,
    Oraș micuț și simplu,
    Din munții Apuseni.
    Să-și odihnească calul,
    Să facă un popas,
    Și cu vidreni să-nchine,
    La crâșmă un vinars.
    El este tare mândru,
    Că a vândut ciubere,
    Și-a cumpărat de toate,
    La prunci și la muiere.
    De două luni de zile,
    El a fost dus pribeag,
    Iar ei acum l-așteaptă ,
    Cu zâmbete în prag.
    Și-ndată ajuns acasă,
    Deși e obosit,
    A doua zi se scoală,
    Și pleacă la cosit.
    Că-așa e soarta moțului ,
    Și-așa lui i-a fost dat,
    Ca să-și muncească glia,
    De care e legat.
    Apoi în toiul verii,
    Când câmpu-i plin cu flori,
    E-o zi de sărbătoare,
    La fete și feciori.
    Ele se-mbracă mândre,
    Și-n păr își pun gheorghina,
    Pornind de dimineață,
    Spre muntele Găina.
    Iar feciorii cei falnici,
    Cu fluiere la brâu,
    Iau fetele de mână,
    Pornind pe lângă râu.
    Nerăbdători să-ajungă,
    La muntele golaș,
    Care de veacuri este,
    Al moților sălaș.
    Pe drum ce șerpuiește,
    Pe lângă-Arieșul mic,
    Trec toți pe lângă casa,
    Faimosului voinic.
    Este casa lui Iancu,
    Eroul nost' străbun,
    Care din trunchinul unui cireș ,
    El și-a făcut un tun.
    El a iubit dreptatea,
    Pe moți i-a apărat,
    Și pentru libertate,
    El viața și-a închinat.
    De neam ca și de glie,
    El a fost iubitor,
    Noi îl cântăm cu cinste,
    Pe "Craiul munților".
    Și-ajunși în vârf de munte,
    Ce mândri mai erau,
    Văzând bălaie fete,
    Ce-n tulnice suflau.
    Și cu ecou puternic,
    Văile răsunând,
    Să-adune pe toți moții,
    Uniți cu-n singur gând:,
    ... Noi într-al nostru cuget,
    Întruna să simțim,
    Că în dușmanii neamului,
    Cu râvnă să lovim.
    Să știe toată lumea,
    Că noi suntem toți frați,
    Și ne păstrăm virtutea,
    De Moți adevărați!

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Mulțumim :)
      Mi-ați întregit gândurile.

      Ștergere
    2. Cu mult drag...pentru Muntii Apuseni si ai lor locuitori !!

      Ștergere