Bisericile Apusenilor : Mănăstirea Sf.Ilie din Albac

Mai devreme în primăvara asta mi-a fost dat să petrec o clipă într-un rai mic, pe valea Arieșului...

Cărarea urca abrupt, în stânga drumului, mărginită de zidul de piatră, către o clopotniță cuminte.
O știam din vară, și din vară eram datoare cu un drum aparte, într-un ceas de pace...

 Acum era vremea primelor frunze, primelor flori, era dimineață, nu foarte devreme, după slujbă, și maicile-și vedeau firește fiecare de ascultarea sa... În curtea cea mică a mănăstirii era liniște ca la începutul timpurilor, o pace pe care tot mai greu o găsești.






Biserica mică, de lemn, poartă hramul Sfântului Proroc Ilie. Pe-afară măruntă, cât o coajă de nucă, abia mai răsărită decât altarul de vară, împodobit cu iederă și cu panglică tricoloră, din dreapta intrării...
 
Înăuntru, însă, împodobită cu pictura sa minunată, cu o catapeteasmă ca o dantelă de lemn, cu o candelă cât un bob arzând la racla Sfintelor Moaște, biserica era măreață... Uriașă. Era întreg lăcașul Harului, așa cum din bătrâni sunt micile noastre biserici, de piatră sau de lemn, din sate sau din orașe...

 

 
Cândva, demult, am citit - sau poate am văzut un film - că în vremea în care europenii din Apus inventau arcul frânt și înălțau bolțile catedralelor cât mai sus, către cer, în Răsărit se construiau biserici mici, vase de taină pregătite să primească harul pogorât de la Cer, să primească pe Dumnezeu când coboară către noi... O idee care răspundea perfect, pe vremea aceea, întrebărilor mele foarte tinere, și pe care am păstrat-o în suflet ori de câte ori am auzit reproșându-se neamului meu mărunțimea zidirilor sale. Nu, nu pentru că așa erau timpurile, nici pentru că nu s-a putut mai mult : pur și simplu pentru că așa e bine...
Mărețe sunt, în dimensiunile lor reduse, și Râmeții, și Voronețul, și Cotmeana, și biserica episcopală din Rădăuți, și Tismana, și Lupșa, și  Cozia, și pe bolțile lor stă istoria României și ființa neamului meu.
 
 
Eu nu cred că vreunul dintre noi are căderea să gândească măcar ce preferă Bunul Dumnezeu. Și mai cred că El, ca un Părinte Bun, se bucură de darul nostru, așa cum e, fie el smerit sau strălucit, după puteri și după inspirație, dacă e un dar din inimă, și deci iubește bisericile noastre, mici și mari, și nu lipsește din nici una.
Dar noi, crescuți din copilărie - ca ființe și ca neam - în taina și penumbra micilor biserici, ne regăsim cu siguranță mai ușor pe noi înșine, și poate și unii pe alții... 

 
Și poate și un ceas de pace, cum am găsit eu într-o dimineață de aprilie la Mănăstirea Sfântului Ilie din Albac.
Ieșind din biserică, am văzut însorindu-se într-un pridvor de chilie o foarte frumoasă icoană, în spirtul meșteșugului lemnului din Țara de Piatră.
 
 
 
M-am uitat puțin pe Google ca să aflu mai multe despre istoricul mănăstirii.
 
”Piatra de temelie a fost pusa in 20 iulie 1992 de catre I.P.S.Andrei.
Inceputul lucrarilor le-au facut fratii Irineu si Vasile Toader -vietuitori ai schitului Crasna-Prahova - care au ridicat biserica de lemn pana la acoperis.
Intre anii 1992-1999 s-a slujit sporadic intr-un altar improvizat. In 1994 s-a nivelat terenul, iar in 1997 s-a turnat fundatia pentru biserica. Din 1999, cand s-au asezat aici cu binecuvantarea episcopului Andrei, preotul Dionisie Ignat si patru maici de la Manastirea Clocociov au inceput lucrarile de constructie, viata duhovniceasca si liturgica.
In anul 2000 s-a terminat primul corp de chilii si biserica, impodobita in 2002 cu pictura in tehica fresco de catre zugravul iconar Adrian Pancu din Targoviste. Pana in 2004 se finalizeaza lucrarile la celelalte cladiri si anexe, iar in 20 iulie 2005 are loc slujba de sfintire.”

Dumnezeu să le răsplătească tuturor strădania !

Bisericile Apusenilor : Horea...



Dintre toate paginile acestui blog, îmi sunt anume dragi cele ce vorbesc despre bisericile Apusenilor. Așa e la noi, la Români, la biserică se adună sufletul unui sat, sufletul neamului întreg... Și am rămas cu  obiceiul ăsta, pe unde umblu, fie un sat din munții mei dragi, fie o metropolă europeană, nu cunoști un loc până nu-i vezi biserica...

Primăvara asta am ajuns, din întâmplare, într-un sat frumos.
În Horea. Sigur că îl știți...

Dacă totuși nu îl știți, uite un link în care puteți vedea cât e de frumos.
https://upload.wikimedia.org/wikipedia/commons/f/f6/RO_AB_Horea_view.jpg


Și încă unul, unde puteți afla mai multe
https://ro.wikipedia.org/wiki/Horea,_Alba

Drumul de la Albac trecea printr-o verde, crudă vale de brazi, un șipot de apă, o rază de soare, târg vesel de duminică în sat... Primul lucru care mi-a atras atenția a fost frumoasa bisercă nouă, care se ghicea printre brazi., albă și foarte frumoasă.


Apoi, apropiindu-mă, am văzut și biserica veche, și am decis că pe aceea vreau să o văd, întâi de toate. Nu doară pentru că era aproape de șosea, ci pentru că mi-s dragi mie bisericile moților, cu nava lor simplă și turnul înalt, deasupra intrării, pe care nu prea le-am văzut altundeva. Și pentru că îmi place să simt mirosul de lemn vechi, de zid vechi, să ascult șoapta mută  a zecilor de mii de ceasuri de rugă, de lacrimi, de șoapte, adunate într-un veac sau mai multe... E ceva ce nu știu descrie înlăuntru, binecuvântarea poate ce ne-o lăsară bătrânii, să ne fie de folos la ceas de nevoie, ei nemaifiind aici să se roage pentru noi ...




Vedeți și singuri ce-am aflat acolo...
O biserică mare, frumoasă... și pustiită...
Am aflat că nu, nu pot să intru s-o văd, este închisă, cu adevărat părăsită.
Am plecat cu neliniște.
Am căutat pe net, să văd ce aflu.
Doream de fapt să aflu hramul acestei biserici. Să știu cărui mijlocitor să mă rog să n-o lase să se prăbușească...
Asta e tot ce-am găsit.
http://ziarulunirea.ro/biserica-monument-istoric-din-centrul-comunei-horea-atacata-cu-drujba-2-37782/

Nu mi-a fost destul. Nici nu mi-a plăcut. Poate pentru moment e mai bine să nu cred. Până nu mă duc din nou la Horea, să aflu mai multe.
Aș fi putut să dau un telefon. La primărie. Sau la Arhiepiscopie.
N-am vrut să tulbur liniștea oamenilor, acum că vine Săptămâna Patimilor...



Am aflat că e o biserică veche de aproape două veacuri. Iar lacrimile de pe chipul ei par și ele vechi de ani de zile... Va mai avea răbdare o săptâmână... sau o lună... sau poate chiar un an, dar asta nu e sigur... Va mai avea răbdare... până ce...

Chiar. Până, CE ?
Ce-ar trebui să se întâmple pentru a opri pieirea unui lăcaș de rugăciune vechi din vremea lui Avram Iancu ?
Știu foarte bine durerile locului. E greu să repari o biserică veche, și mai simplu să faci una nouă. N-ar fi singurul caz. Și-apoi sătenii sunt, probabil, tot mai puțini, că așa e în toate satele... Iar județul Alba are multe, multe biserici vechi, probabil mai multe decât pate întreține...
Nu vreți să ni le dați nouă?!
Eu m-am născut și am trăit în orașul cel mare, cel mai mare al țării, ridicat în câmpia unde se întretaie plăcile tectonice și invaziile barbare, și focurile mistuitoare, și ambițiile dictatorilor, și ...și nu știu dacă bisericile Bucureștiului la fel de vechi ca aceasta le numeri pe degetele de la două mâini, ori numai de la una...
Și de câte ori mă uit la poza asta, plâng.

Moților, măcar voi, nu vă abandonați istoria!
Să mă iertați dacă v-am întristat.

Și să-mi spuneți și mie, rogu-vă, care este - sau care a fost - hramul acestei Sfinte Biserici din centrul satului Horea, Comuna Horea, județul Alba.

Update.
Am aflat. Hramul Sfinților Arhangheli Mihail și Gavriil.






Bisericile Apusenilor : Vadu Moților


Albă ca o mireasă, înălțată pe o coastă abruptă de deal, ca mai toate bisericile din Țara Moților, înconjurată de pomi în floare, Biserica din Vadu Moților are hramul Sfinților Arhangheli Mihail și Gavriil și e veche de mai bine de un veac.
Ce frumoasă, smerită și împăcată atmosferă te întâmpină înlăuntrul ei...
Pictura interioară este nouă, abia de câțiva ani, și foarte frumoasă, și tocmai un detaliu al acestei picturi este cel ce m-a impresionat din cale-afară.
Cum intri în biserică, de-a stânga și de-a dreapta, te petrec cu privirea iubitoare Cuviosul Arsenie și Cuviosul Iustin. Nici veșmintele, nici chipul picturii nu se deosebesc de ale celorlalți Sfinți Cuvioși de pe zidurile bisericii, și abia într-un târziu am înțeles ce frumos s-a îmbrăcat venerația populară în iubirea și binecuvântarea acestor doi mari părinți duhovnicești ai neamului în vremea noastră...

Un loc binecuvântat.
Un ceas de pace.
Un moment frumos într-o biserică frumoasă dintr-un sat frumos...
Să faceți un popas, într-o duminică, și să urcați coasta abruptă ce duce la biserică...
Noi așa am făcut.