Amintiri din Apuseni: Bisericile Apusenilor : Vadu Moților

Bisericile Apusenilor : Vadu Moților

Albă ca o mireasă, înălțată pe o coastă abruptă de deal, ca mai toate bisericile din Țara Moților, înconjurată de pomi în floare, Biserica din Vadu Moților are hramul Sfinților Arhangheli Mihail și Gavriil și e veche de mai bine de un veac.
Ce frumoasă, smerită și împăcată atmosferă te întâmpină înlăuntrul ei...
Pictura interioară este nouă, abia de câțiva ani, și foarte frumoasă, și tocmai un detaliu al acestei picturi este cel ce m-a impresionat din cale-afară.
Cum intri în biserică, de-a stânga și de-a dreapta, te petrec cu privirea iubitoare Cuviosul Arsenie și Cuviosul Iustin. Nici veșmintele, nici chipul picturii nu se deosebesc de ale celorlalți Sfinți Cuvioși de pe zidurile bisericii, și abia într-un târziu am înțeles ce frumos s-a îmbrăcat venerația populară în iubirea și binecuvântarea acestor doi mari părinți duhovnicești ai neamului în vremea noastră...

Un loc binecuvântat.
Un ceas de pace.
Un moment frumos într-o biserică frumoasă dintr-un sat frumos...
Să faceți un popas, într-o duminică, și să urcați coasta abruptă ce duce la biserică...
Noi așa am făcut.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Abonați-vă la: Postare comentarii (Atom)

În Munţii Apuseni începe istoria neamului meu. Prin mila lui Dumnezeu, aici neamul meu şi-a păstrat chipul dintâi, casele simple de lemn, portul binecuvântat şi bisericile cu turle înalte, ridicând Sfânta Cruce a Ortodoxiei şi a neamului sus, cât mai sus deasupra relativismului istoriei.

Pe noi ne-a dus valul, şi generaţie după generaţie am deprins tot mai bine limbile, dansurile şi mâncările altora. Ca să înţelegem cine suntem, să urcăm, măcar o dată-n viaţă, spre Abrud...

Dinspre Alba, Turda, Deva sau Oradea, o sută de kilometri de drum greu de munte transformă călătoria într-un parcurs iniţiatic. Cu fiecare cot şi fiecare urcuş, drumul devine mai îngust, casele mai mici, pajiştea mai verde, iar tu mai laşi în urmă un pic din spoiala ta de civilizaţie şi năravul tău de orăşean, pentru a ajunge la capătul drumului îmbrăcat în straiul cel alb, în adevărul tău de om şi de român.

Acolo sus te aşteaptă esenţa de lumină a fiinţei tale naţionale, şi te mai aşteaptă un adevăr trist. Undeva, în istorie, o fibră s-a frânt între tine şi rădăcinile tale. Undeva, în veacul al 20-lea, noi românii, în fine în România tuturor românilor, am uitat de Apuseni.

Am crezut că am luat din ei tot ce ne trebuia : oameni, aur şi uriaşe trunchiuri de copac, apoi le-am dat brânci în uitare, în paranteza istoriei, amintindu-i negreşit la comemorări şi aproape niciodată în planurile de investiţii.

Promisiunile s-au escaladat şi nu s-au împlinit niciodată. Regimurile s-au succedat, politicienii au venit şi au plecat, iar Apusenii au tot sărăcit. Fără drumuri, uneori fără electricitate, până mai ieri fără telefon, satele Apusenilor s-au micşorat, s-au îngustat, s-au pustiit... Abia câte-o bătrână mai veghează, cu o lumânare în mână în pridvorul bisericii, la căpătâiul Satului Românesc care moare...

În şedinţe solemne cu catering rafinat şi costisitor, oameni de stat şi oameni de cultură deplâng la unison decăderea unei regiuni şi unui patrimoniu de excepţie. Discuţiile lor sterile, la Cluj, Bucureşti sau Bruxelles, n-au generat până acum nici un proiect viabil de dezvoltare a regiunii, care rămâne în continuare pe mâna tăietorilor de păduri şi dubioşilor căutători de aur.

Am urcat şi eu spre Abrud într-o iarnă, biet român confuz în postmodernitate.

Ningea ameţitor, de jos în sus, inversând sensul clipei, şi-ntr-o casă de lemn ascunsă sub nămeţi mi-a fost dat să învăţ, mai bine mai târziu decât niciodată, ce-nseamnă ler şi ce-nseamnă dor.

Într-o străfulgerare de sinceritate, când am înţeles ce avem de pierdut, m-am întrebat dacă mai au, Apusenii, viitor...

Au.

Dar asta aveam să aflu abia mai târziu.