Nu.
N-am uitat.
N-am uitat cum înfloresc narcisele la Negrileasa, apoi măceșii pe drumul spre Baia Domnilor, margaretele și cicoarea pe Vulcoi...
N-am uitat că-mi doresc să aflu cât de târziu înflorește lilacul în Bucium Poieni...
N-am uitat ce dragi îmi sunt Apusenii, când vin de departe, atât de departe, seara târziu, și văd turla luminată a bisericii... când aud clopotele bătând, înmulțite de ecoul dealurilor...
Nu v-am uitat, Apusenii mei dragi, deși primăvara asta am petrecut prea mult timp departe de voi.
Am petrecut, de asemenea, mai multă vreme ca în alți ani privind pe fereastră către turlele profilate pe cer ale orașului meu, întâi în compania unui ghips, apoi in compania amintirii foarte prezente a acestuia... Am avut vreme să-mi pun câteva întrebări. Și să văd că ele nu au un răspuns decent.
”Prietenii te învață ce trebuie să faci. Dușmanii te obligă să faci ce trebuie.”
Așa s-a născut o nouă pagină,
Amintiri din București, într-o bună dimineață când gândul a luat chipul cuvintelor, mobilizat de un zgomot repetitiv și percutant, și când am înțeles ce mă chinuia. E vorba de anormalitate.
Dacă de șase ani mă minunez, alături de voi, care mi-ați fost alături prin peste 85000 de afișări de pagină, de firescul, normalitatea, frumusețea amintirilor mele dn Apuseni, azi mi s-a limpezit dorul de a spune pe nume anormalităților care jalonează în București viața mea de zi cu zi, chinuind peste două milioane de oameni și umbrindu-mi iubirea pe care toți o datorăm locului pe care-l numim Acasă.
”Probabil că se vor amesteca, în această pagină, vorbe bune auzite de demult, legende urbane, momente speciale, ruine, amintiri, personale sau ale comunității, vise, nădejdi, majoritatea spulberate, câteva bucurii, multă nostalgie, revoltă, sarcasm, dragoste și ură... Pentru confuzia ce va domni în paginile ce urmează, de vină e doar orașul acesta confuz, amestec de farmec parizian și de pace orientală, de eleganță și mitocănie, de frumusețe căzută în ruină și urâțenie agresivă, de demnitate și abandon, de... ”
Eram datoare mai demult cu acest demers.
Prea mulți din prietenii mei dragi au găsit Bucureștiul de nesuportat, de neexplicat. Le datoram o explicație, aș vrea să-i pot face să vadă de ce îl iubesc.
Îl iubesc.
Într-o zi, în curtea splendidă și binecuvântată a Mănăstirii Lupșa, un Părinte mi-a lăudat orașul meu: ”Un loc binecuvântat, Bucureștiul, la fiecare colț găsești o biserică veche, frumoasă...”
Cu recunoșțtință admit că nu mă mai gândisem demult la orașul meu în acești termeni. Fără să vrem, ne gândim mai ades la Bisericile Bucureștiului care NU Mai E. Eram datoare să privesc cu mai multă atenție spre cele ce mai sunt.
Și-apoi eram datoare anormalității însăși. Suntem toți datori să-i spunem pe nume. Ca să nu crească pe lângă noi niște oameni care cred că așa e normal.
Nu.
Anormalitatea nu e normală.
Nici tăcerea în fața anormalității nu e normală.
Vă invit așadar de azi înainte pe voi, care mi-ați dăruit cu atâta generozitate prietenia și ceva din timpul vostru, să priviți împreună cu mine pe fereastră spre orașul meu iubit și anormal, și să-mi răsfoiți din când în când câteva dintre banalele și cârcotașele mele
Amintiri din București.
Un link permanent se va regăsi în coloana din dreapta.
