INTERVIUL INTEGRAL AL CONF.DR. HORIA ION CIUGUDEAN (BUCIUM, 2011)

CEA MAI FRUMOASĂ EXPERIENŢĂ PROFESIONALĂ - AMPOIŢA

Pentru un arheolog e totdeauna dificil să vorbească despre cea mai frumoasă descoperire, sau cel mai captivant şantier pe care l-a făcut, mai ales când experienţa sa deja se cifrează la decenii, şi asta pentru că arheologia este mereu o profesie a noutăţii, a ineditului, şi o profesie a spectaculosului cotidian.

Nu poţi vorbi niciodată de rutină, cel puţin cred că nu un arheolog adevărat, un arheolog pur-sânge. Un arheolog de birou probabil că va ajunge destul de repede la rutină, dar cel pentru care arheologia este o vocaţie are până la adânci bătrâneţi ca să spun aşa mereu provocarea noului, provocarea ineditului în fiecare palmă de pământ pe care o răstoarnă, în fiecare bolovan pe care îl întoarce.

Deci efectiv îmi este extrem de greu să mă gândesc,  în cei aproape 35 de ani de meserie, care ar fi cel mai frumos moment, cel mai aducător de amintiri şi de satisfacţii desigur profesionale.

Probabil însă că va trebui să mă gândesc în primul rând care a fost zona în care mi-a plăcut întotdeauna să fac cercetări, asta mă ajută, şi evident că voi urca de la valea Mureşului spre munţi, mă voi întoarce mereu spre Apuseni, şi voi încerca să mă gândesc care dintre satele pierdute de-a lungul Munţilor Trascăului, pe văile Ampoiului sau Arieşului, mi-a oferit satisfacţia, poate, a vieţii.

Da, cred că nu e totuşi atât de greu să rostesc un nume de localitate, un nume de sat din Apuseni, este fără discuţie totuşi Ampoiţa, Ampoiţa în care am început de fapt să fac cercetări aproape imediat după ce am absolvit facultatea din Cluj şi am ajuns la muzeul din Alba Iulia, deci asta înseamnă 1978, şi Ampoiţa pentru că e şi unul dintre şantierele într-un fel cele mai lungi din cariera mea, pentru că acolo am revenit după ce crezusem poate că am descifrat ultima taină am revenit şi am găsit noi provocări, şi aş putea spune că nici la ora actuală nu i-am epuizat încă misterele.

Şi da, încă o dată  pentru că descoperirea pe care am făcut-o acolo, în timp ce cercetam deja de câţiva ani buni o necropolă tumulară de la începutul epocii bronzului, a intrat ca descoperire de referinţă pentru preistoria europeană, şi este un nume care, am constatat, revine constant, de la tratatele Academiei Române la marile sinteze scrise de cei mai reputaţi arheologi europeni, fie că e vorba de prof. Harting din Marea Britanie, fie de profesoara Margarita Primas din Elveţia, sau de mulţi colegi germani.

 Ampoiţa a fost din multe puncte de vedere un şantier dificil, un şantier cu multe provocări, începând cu descoperirea sa, pentru că nu exista nici o informaţie referitoare la existenţa acestei necropole, şi am ajuns s-o identific în teren coborând pe culmile dealurilor dinspre Ighiu şi Şard, venind dinspre valea Mureşului, şi apoi urcând creasta Măguliciului un deal pe care se află urmele unui castru roman, şi care domină peisajul, şi de unde am putut să descifrez în peisaj primele movile funerare, abia ghicite din iarba înaltă a păşunii, dar suficient se semnificative pentru a mă face să decid o cercetare în acest loc.

Cercetarea a fost dificilă, pentru că în perioada respectivă a obţine fonduri pentru un şantier arheologic era extrem de dificil, dificil pentru că preistoria nu era, evident, în graţia unor autorităţi obsedate de tracism, în primul rând de perioada de apogeu a civilizaţiei dacice, care era utilizată în vederea motivării unei – unui anumit tip de discurs şi de politică.

 Preistoria românească, deşi a  numărat câţiva savanţi de valoare europeană, care au elaborat lucrări fundamentale, mă gândesc în primul rând la Vasile Pârvan, a fost în bună parte în perioada deceniilor 7 şi 8 o cenuşăreasă a arheologiei româneşti, şi din această cauză spuneam – a obţine resursele necesare unui şantier, mai ales că eram şi un arheolog tânăr, la început de drum, a fost extrem de dificil.

 Din fericire nu întotdeauna banul este cel care decide soarta unei investigaţii arheologice, şi în acest caz am beneficiat şi de sprijinul unor profesori inimoşi, chiar din Alba Iulia, care n-au ezitat să vină cu elevii lor, să mă ajute în campaniile succesive pe care le-am întreprins acolo. Alteori am făcut şi eu apel la un discurs mai patriotic şi am reuşit să găsesc ecouri în garnizoana de la Alba Iulia, şi câţiva soldaţi au fost trimişi spre a înfăptui o dezgropare a unui trecut şi a unor conflicte extrem de îndepărtate de ceea ce însemna stagiul lor militar din acea perioadă.

 Dar una peste alta au mai fost şi ani în care am obţinut fonduri extrem de modeste din partea instituţiei, din partea autorităţilor locale, deci – încet-încet, o movilă după alta şi-a devoalat secretele, şi am ajuns în anul 1985 când poate într-una din cele mai mici şi mai puţin spectaculoase movile funerare, am scos la iveală un mormânt în care au apărut două piese de aur, două inele de buclă masive, era prima dată în decursul profesiei mele în care descopeream direct piese de aur, şi a rămas de fapt una dintre puţinele ocazii, în care am avut ocazia să scot aurul, artefacte de aur direct din pământ, să văd modul în care nobilul metal nu-şi schimbase înfăţişarea din momentul în care fusese purtat în şuviţele de păr ale celui ce-şi găsise în cele din urmă repausul pe dealul Ampoiţei, şi până în momentul în care şpaclul şi peria noastră îl redescoperiseră luminii solare.

 E într-adevăr fascinant acest metal nobil, modul în care scurgerea mileniilor nu-l modifică cu nimic, e la fel de strălucitor şi de atractiv, dar nu valoarea metalului în cazul descoperirii de la Ampoiţa e importantă, ci raritatea tipului de podoabă pentru că el, aşa cum aveam  să constat apoi în bibliotecile în care am căutat analogii pentru acest tip de piese, el nu se mai regăsea decât doar în îndepărtata Grecie, pe una din insulele Mării Ionice, la Leukas, nu departe de Itaca lui Ulise, şi de asemenea pe coasta Adriaticii, într-un alt tumul funerar tot din epoca bronzului, pe care îl cercetaseră colegii – pe tunci – iugoslavi.

Descoperirea de la Ampoiţa, publicată în 1991 într-o revistă de circulaţie internaţională, Prehistorische Zeitschrift, de la Berlin, avea să cunoască o istorie provocatoare, pentru că de ea aveau să se împiedice mulţi dintre cei care s-au ocupat de istoria civilizaţiei bronzului din Europa, şi ea avea mai ales să constituie un punct de referinţă pentru profesoara Margarita Primas din Zurich, care după cercetările de la Ampoiţa la rândul său, tot pe coasta Adriaticii, avea să deschidă un nou mormânt, la Velika Gruda, în care din nou apăreau acelaşi tip de podoabe din aur.

Se constituia astfel un lanţ al aurului preistoric, care cobora din inima Carpaţilor, din centrul Transilvaniei,   ajungea la Adriatica şi de acolo apoi în Grecia, într-o vreme în care acolo îşi avea începuturile civilizaţia heladică.  Civilizaţie fără îndoială strălucită dar lipsită de aur, pe care aşa cum se vede l-a căutat până în îndepărtata Transilvanie. 

Aceasta ar fi foarte pe scurt istoria Ampoiţei, istoria descoperirii care fără îndoială mi-a marcat profesia, şi mi-a adus într-un anumit fel şi consacrarea între arheologii eopcii bronzului din Europa... Aş mai putea însă adăuga că, după ce considerasem acest şantier încheiat, aveam să revin în 1999-2000, să redeschid cercetările de această dată în aşezarea ceor care îşi îngropaseră morţii sus pe culmea dealului Peret, şi să descopăr o aşezare înfloritoare, cu o locuire intensivă în jurul unor stânc de calcar, iar între această aşezare şi cimitirul pe care îl cercetasem în anii 80 să dau de o interesantă şi din anumite puncte de vedere unică construcţie de cult, construcţie poate şi funerară, un ring de piatră e într-un fel, sigur păstrând proporţiile, a fost asemuit de presa vremii cu un Stonehenge transilvănean.

Şi încă, spuneam, nu cred că Ampoiţa şi-a spus ultimul cuvânt, pentru că există la ora actuală o echipă de arheologi germani de la universitatea Humboldt, care derulează un proiect de excelenţă, dedicat identificării legăturilor genetice dintre grupurile de populaţii din zona Europei Centrale, sud-estice şi spaţiile nord-pontice şi chiar asiatice.

 Şi ei au venit pentru a-mi solicita o serie de probe de material osos din descoperirile de la Ampoiţa pentru a încerca să lămurească posibile filiaţii între grupuri de populaţie apărute în zona Europei sud-estice şi centrale, a căror ceramică, a căror vase par să indice deja puternice legături cu zona transilvăneană. S-ar putea ca de această dată ADN-ul să vină din nou să plaseze Ampoiţa în centrul atenţiei preistoricienilor europeni.

Despre Ampoiţa, încercând să o plasăm la o scară temporală, am putea spune că momentul său de apogeu al civilizaţiei care a înflorit în această zonă se plasează undeva spre mijlocul mileniului al treilea înainte de Cristos, deci circa patru milenii şi jumătate, de ani, e vorba de, circa 4500 de ani, e vorba de datele radio carbon pe care le avem, din aşezările contemporane cât şi din necropole, şi ele corespund de altfel paralelelor din lumea grecească, ceea ce am numi civilizaţie heladică timpurie este datată tot în prima jumătate, spre mijlocul mileniului al treilea înainte de Cristos.

SUNTEM FOARTE BOGAŢI

O comparaţie făcută între ceea ce înseamnă în primul rând cantitativ vestigiile arheologice din România, şi zona centrală şi nordică a continentului European, ne plasează într-o evidentă superioritate, aş spune o superioritate zdrobitoare, şi asta o poţi constata şi o constatăm de câte ori vizităm un muzeu din marile capitale ale Europei Occidentale, unde poţi să realizezi cu uşurinţă că nici cantitatea nici calitatea ceramicii neolitice sau din Epoca Bronzului din zona Europei Nordice sau de pildă în zona scandinavă nu poate fi practic comparată cu bogăţia – şi cantitativă, şi decorativă – a ceramicii din spaţiul bazinului carpatic.

Pe de altă parte este extrem de semnificativ faptul că o serie de colegi din centre de cercetare sau universităţi apusene sunt pur şi simplu şocaţi în momentul în care să spunem vizitează un sit arheologic românesc, şi văd – de la brazdele întoarse de plug , imensa cantitate de ceramică, uneltele de piatră, de silex, deci e o bogăţie care pur şi simplu şochează un savant coborât din nordul Europei.

Sigur că la aceasta se adaugă şi extrem de interesantele corelaţii pe care le permit piesele descoperite în spaţiul românesc, pentru că ele sunt o punte de legătură între ceea ce înseamnă civilizaţiile sudului, civilizaţiile mediteraneene sau ale Orientului Apropiat, şi civilizaţiile din zona Europei Centrale şi Nordice. Deci multe, multe conexiuni, multe explicaţii au putut fi date având în vedere descoperirile din acest spaţiu de legătură, din această răscruce de civilizaţii.

ARHEOLOGIA ÎN VREMURI DE CRIZĂ

Sigur, fiecare cercetător, fiecare arheolog legat de profesiunea sa încearcă să facă o pledoarie pro domo vis-a-vis de importanţa arheologiei ca disciplină a ştiinţei. Fără îndoială există lucruri care îmi permit să afirm că puţine dintre – probabil dintre disciplinele ştiinţifice oferă o asemenea posibilitate, încă, de captivare a publicului, indiferent de formaţia acestuia, şi implicit aş spune o capacitate de influenţare şi formare într-un anumit sens a sa.

Arheologia şi descoperirile arheologice sunt spectaculoase şi ca atare de multe nu e nevoie să faci o captare a atenţiei presei, ele se impun, şi în acelaşi timp deschid nişte canale de comunicare către publicul larg, îţi permit într-un anumit fel să încerci ca întrebările pe care ţi le pui, răspunsurile pe care le găseşti, să le transmiţi şi altora, şi să inviţi în acest fel pe cât mai mulţi să privească înapoi spre rădăcini.

Pentru că până la urmă arheologia este o căutare a rădăcinilor celor mai profunde ale umanităţii, şi descoperirile arheologice, dincolo de latura lor spectaculoasă, oferă cred că multe motive de reflexie, şi poate multe răspunsuri pentru momentele de criză pe care le traversăm.

 Dacă ar fi să ne gândim doar la criza economică de acum, ar trebui poate să arătăm şi să explicăm că multe dintre marile civilizaţii, care păreau la un moment dat un punct de maxim apogeu şi economic şi social, politic, militar la vremea respectivă, au sfârşit prin a se dezintegra ca urmare, nu de puţine ori, a unei epuizări a resurselor.

Epuizări a resurselor, în sensuri multiple. Uneori – sau de multe ori o epuizare a resurselor în sensul resurselor directe, materiale, dar uneori şi o epuizare a resurselor morale. Şi cred că din acest punct de vedere încă o dată ar trebui ca cei care privesc ruinele unor palate altă dată pline de strălucire sau mormintele pline de aur ale unor căpetenii de mult apuse, să se gândească bine că de fapt orice urcuş îşi are un coborâş, şi acest coborâş îşi are întotdeauna o explicaţie. O explicaţie pe care dacă cei care au făcut în urmă cu milenii paşii spre coborâş nu au ştiut s-o găsească, sau nu au căutat-o, ar trebui să fim noi mai înţelepţi şi să încercăm s-o descifrăm acum, şi mai ales să-i descifrăm învăţămintele.

Deci cred că arheologia şi istoria implicit este una dintre disciplinele, ştiinţele fundamentale peste care nu se poate trece şi la care cred că umanitatea nu poate renunţa, şi invitaţia la reflecţie spre trecut este de fapt o încercare de a răspunde la provocările prezentului.

CONŞTIINŢA IDENTITĂŢII NOASTRE

Este o perioadă istorică deosebit de stranie aş putea să spun – cea pe care o traversăm, din punctul de vedere al raportării la trecut, raportării la identitatea istorică, la identitatea – chiar etnică, identitatea culturală. După o perioadă în care această identitate a fost unul dintre motoarele dezvoltării Europei, după o Europă a naţiunilor, părea să vină momentul în care elementele identitare tind, într-un anumit fel, să treacă pe planul doi, şi în care mai ales formele de afirmare extrem de tranşantă a acestei identităţi să fie abandonate.

Din punctul meu de vedere cred că deja această etapă este depăşită şi ne găsim acum într-o etapă în care fie în modul pozitiv, fie într-un mod exacerbat, negativ, populist, apelul la identitate se face extrem de clar şi de puternic, dar în mod paradoxal în acest moment noi românii ne găsim într-un vid de identitate.

După ce a trebuit să ne facem, în mod justificat, mea culpa pentru exagerările dintr-o perioadă istorică, în care naţionalismul a fost dus dincolo de limitele sale fireşti, cred că am căzut într-o – în cealaltă extremă, într-o tentaţie de renegare, de în acelaşi timp minimalizare a propriei identităţi, de victimizare, şi acest fenomen este – culmea – asincron dacă ne uităm spre vecinii noştri, mai apropiaţi sau mai îndepărtaţi, care caută acum în identitatea istorică, în identitatea culturală, un punct de sprijin într-o perioadă atât de bulversată, a istoriei, şi care nu ezită să recurgă la elementul identităţii culturale, identităţii etnice chiar, ca la un element care să le justifice şi în acelaşi timp să le animeze prezenţa în viaţa politică, chiar în cadrul Uniunii Europene.

 Cred că ar trebui să ne reconsiderăm din acest punct de vedere poziţia, dacă putem s-o mai facem, dacă mai suntem în stare s-o facem, şi să încercăm să ne regăsim pe noi înşine pentru că nu există nici o comunitate, nici o formă de dezvoltare comunitară care să se poată face în absenţa unei conştiinţe a identităţii.

O conştiinţă a identităţii nu doar din punctul de vedere al identităţii culturale sau al identităţii etnice, dar şi din punctul de vedere al identităţii spirituale. Şi mă refer aici inclusiv la dimensiunea religioasă, la dimensiunea în sensul său creştin, deci al apartenenţei la lumea creştină, o lume destul de asaltată dinspre alte arii de civilizaţie, alte arii de spiritualitate, şi aş spune o lume, în multe părţi, destul de timorată. Fără a avea de ce. Cred că e momentul să spunem cu destul curaj că suntem, totuşi, în continuare, români, că suntem în continuare creştini, şi să încercăm să ne clădim o nouă perspectivă istorică pornind de la nişte lucruri simple, esenţiale, fundamentale pe care să nu le mai renegăm sau să le împingem spre periferia existenţei noastre. S-o facem cu curaj.

PROBLEMA CIVILIZAŢIEI DACICE – O TEMĂ CONTROVERSATĂ

Cred că problema civilizaţiei dacice, a modului în care aceasta este – a fost, este şi sper va fi abordată, constituie în continuare una dintre temele actuale şi din păcate una dintre temele cu multe semne de întrebare din arheologia românească.

 Este interesant că cercetarea civilizaţiei dacice până la urmă a generat una dintre lucrările fundamentale ale nu doar arheologiei, ci aş spune ale culturii româneşti, şi o să citez din nou lucrarea Getica a lui Vasile Pârvan, urmată de fapt apoi şi de o alta, Dacia, lucrări care au abordat cercetarea civilizaţiei dacice într-un context extrem de larg, începând din perioada anterioară, din perioada preistorică, şi continuând apoi până în epoca romană, când această civilizaţie dispare treptat, fiind acoperită de civilizaţia învingătorului.

Sigur, cercetarea civilizaţiei dacice a marcat arheologia românească şi prin excesele care s-au făcut. Excese care mai ales în anii 80 au însemnat de fapt părăsirea principiilor strict profesionale, părăsirea eticii profesionale, şi alunecarea înspre discursul propagandistic, înspre motivarea politicii oficiale, şi asta a însemnat fără discuţie un imens pas înapoi pentru o bună parte a şcolii arheologice româneşti, mai bine zis pentru cei care au acceptat să renunţe la conştiinţa profesională – dacă au avut-o – şi să servească interesele politice ale dictaturii.

 Din păcate după anii 90 evaluarea acestei perioade şi condamnarea sa şi a celor care, să spunem, au servit această supraevaluare, aca marotă a dacismului, a mers prea departe, şi împreună cu apa am aruncat şi copilul din copaie, pentru că s-a trecut la un hipercriticism vis a vis de ceea ce înseamnă civilizaţia dacică, care este o realitate.

Este o realitate istorică, ea este documentată şi prin sursele istoriceşi prin documentare şi prin descoperirile arheologice, şi mai mult decât atât ea constituie totuşi un element fără de care explicarea evoluţiei istorice din zona bazinului carpatic pe parcursul câtorva secole nu poate fi făcută în mod corect.

Spuneam însă că s-a sărit în cealaltă extremă şi am fost tentaţi să uităm că  de fapt între marile civilizaţii ale celei de-a doua vârste a fierului în Europa  civilizaţia dacică îşi are un loc de loc de neglijat.

 Pentru mine a fost extrem de relevant faptul că o serie de colegi veniţi dinspre zona Europei occidentale s-au arătat extrem de interesaţi de ceea ce înseamnă tocmai civilizaţia dacică de la noi.
Nu s-au lăsat să spunem atraşi de celebra civilizaţie pictată neolitică, de celebra civilizaţie Cucuteni, sau de spectaculoasele piese de bronz ale altei epoci, ci  au venit cu obstinaţie tocmai spre exact această perioadă istorică care este acoperită de naşterea apoi de înflorirea şi în final de dispariţia civilizaţiei dacice.

 Trebuie însă să spun că ei s-au lovit în acest moment de parţial de o penurie de surse documentare, pentru că dacă înainte de 1989 mijloacele materiale, financiare să spunem, mergeau dinspre structurile statului spre cei care cercetau şi mai mult decât atât exacerbau cuceririle acestei civilizaţii antice, în perioada de după 1989 s-a produs fenomenul invers, în aşa fel încât multe dintre de fapt siturile arheologice şi descoperirile făcute cu referire directă la civilizaţia dacică nu au mai fost valorificate în modul în care ar fi fost normal să se facă.

Şi cred că primul şi ultimul exemplu de fapt pe care o să-l aduc în discuţiereferitor la această comlexă şi paradoxală raportare a noastră la ceea ce este civilizaţia dacică va fi tocmai exemplul cetăţilor dacice, ale acelor cetăţi dacice care sunt monumente UNESCO, deci sunt înscrise în lista patrim mondial şi care de la descoperirea lor şi până astăzi nu au încă o conservare şi punere în valoare pe măsura importanţei lor.

Dacă le-am propus şi au fost acceptate de către UNESCO ca monumente reprezentative pentru patrimoniul mondial, oare de ce nu alocăm nici măcar resursele minimale pentru a face din ele obiective ale turismului cultural, ale turismului nu doar românesc ci şi ale turismului european.

Pentru că mereu şi mereu cei care vin din afara graniţelor României şi încearcă să ajungă la Grădiştea de Munte, la Grădiştea Muncelului, să vadă spectaculoasele şi într-un fel unicele pentru această zonă, sanctuare, se lovesc de dificultăţile de acces pe această zonă, se lovesc de lipsa de informaţii, se lovesc de lipsa de semnalizare, de marcare a drumului spre ceea ce a fost capitala Daciei.

Este cel mai semnificativ exemplu al modului defectuos de relaţionare cu o parte din ceea ce înseamnă moştenirea noastră istorică şi ceea ce înseamnă zestrea arheologică a României, şi un exemplu extrem de semnificativ al modului în care spre deosebire de mulţi alţii din jurul nostru nu ştim, nu reuşim, nu vrem sau pur şi simplu nu putem – mă îndoiesc – să ne valorificăm un atu al moştenirii culturale, un atu al zestrei noastre de patrimoniu cultural care este şi parte a patrimoniului mondial acum.

PERFORMANŢA ÎN ARHEOLOGIE

Performanţa în arheologia românească a urmat o cale extrem de sinuoasă, o cale care mai ales la ora actuală este extrem de sinuoasă. Aceasta probabil pentru că performanţa în opinia mea nu este în primul rând determinată de resursele financiare sau de dotarea care există în institute, în muzee, în acele sectoare în care de fapt se practică cercetarea arheologică.

 Nu o să neg faptul şi nu este evident posibil să neg faptul că arheologia românească a fost timp de decenii subnutrită, a fost lipsită de resursele minimale care să-i permită să efectueze o cercetare la standardele normale ale acestei meserii, la nivel european, şi acest lucru se reflectă mai ales în modul în care rezultatele cercetării au fost făcute accesibile circuitului ştiinţific internaţional.

Fără îndoială că într-o perioadă în care arheologia europeană îşi stabilea reperele cronologice utilizând pe scară largă datările cu radiocarbon, la noi din lipsa resurselor, poate mai ales din lipsa posibilităţilor de conectare directă ştiinţifică, umană, cu restul continentului, modul de evaluare, de plasare în timp a descoperirilor era văduvit de asemenea tehnici moderne şi care în alte părţi deveniseră cotidiene, fireşti, deci performanţa în arheologie, da, este determinată pe de-o parte de existenţa, de alocarea unor resurse, pe de altă parte de posibilitatea de a comunica direct, de a relaţiona cu restul comunităţii ştiinţifice europene sau mondiale, şi acest lucru după 89 nu a mai constituit un handicap.

Chiar din punctul de vedere al dotării au existat institute, au existat chiar nu puţine muzee, au existat sigur universităţi care au direcţionat fonduri importante şi au reuşit în bună măsură să recupereze din ceea ce a însemnat handicapul tehnologic să spunem, deci partea de dotare.

Din păcate după 20 de ani nu pot să nu conctat că performanţa nu este de loc sau aproape de loc acelaşi lucru cu nivelul de dotare, cu nivelul de pregătire profesională. Pentru că în lipsa unei conştiinţe profesionale aceste lucruri devin aproape inutile.

 Dacă etica profesiunii ajunge să fie ignorată, arheologul poate să dispună de cea mai modernă dotare, dar rezultatul final al actului său va fi unul de îndoielnică calitate. Şi există numeroase exemple în România, tot mai numeroase exemple din păcate, care confirmă acest lucru.

ETICA PROFESIONALĂ... ŞI PREŢUL EI

Pe marile şantiere deschise ca urmare a unor fie investiţii economice fie proiecte de natură edilitară sau industrială, resursele financiare alocate sunt de multe ori impresionante. Deci nu există o penurie de resurse. Dotarea în teren a arheologilor este de multe ori cu aparatură performantă, cu maşini de teren, cu ceea ce în general presupune la ora actuală la nivel european acest tip de cercetare.

 Intervine însă pentru a vorbi despre performanţă, pentru a vorbi despre atingerea unui anumit – unei anumite calităţi a actului de investigaţie arheologică, intervine modul în care aceste resurse, aceste mijloace sunt utilizate de arheologi. Intervine cu alte cuvinte modul în care chirurgul mânuieşte bisturiul.

Dacă el taie suficient de adânc pentru a elimina cu adevărat răul din organism, sau, în cazul arheologului, dacă el sapă destul de adânc pentru a descoperi tot ceea ce este de descoperit într-o zonă în care ulterior nu va mai fi posibil nici un fel de demers ştiinţific.

Şi din păcate trebuie s-o spun există deja numeroase eşecuri, numeroase cazuri în care lipsa conştiinţei profesionale a făcut ca investigarea unor situri arheologice să nu fie dusă până la capăt sau să fie făcută de o manieră neprofesională, neglijându-se înregistrarea corectă a datelor, utilizându-se uneori arheologi tineri, care să spunem nu aveau experienţa necesară unor asemenea investigaţii de amploare, dar care probabil au fost preferaţi datorită posibilităţii de manipulare a lor.

Şi astfel, nu ezit s-o spun, nu din motive de lipsă de resurse, nu din motive de dotare, arheologia românească nu doar bate pasul pe loc, ci din păcate în tot mai multe cazuri face paşi înapoi. Face paşi înapoi pentru că etica acestei profesiuni e în mare suferinţă.

Sigur, am putea să ne consolăm că nu suntem singurii care înregistrează asemenea fenomene, e adevărat că în toată lumea presiunea investiţiilor pune pe umerii arheologilor o povară grea, sunt unii care cedează, unii care fac rabat de la  standardele profesionale, dar aş spune nu o fac în asemenea măsură şi nu o fac mai ales atât de des ca la ora actuală la noi în România.

 Pentru cei care au posibilitatea să compare modul în care s-a făcut cercetarea arheologică pe autostrăzile din Europa şi cel mai aproape să spunem pe autostrăzile construite de pildă în Ungaria – şi modul în care s-a făcut şi se face cercetarea pe autostrăzile în curs de execuţie din România , cred că nu e nevoie să mai aduc alte comentarii sau argumente. Este aş spune într-un fel greu de găsit un exemplu similar celui unui ministru care aruncă vina unor întârzieri sau unor incapacităţi în execuţia autostrăzilor pe seama arheologilor.

Nu cred că precedentul există într-o altă ţară europeană. Şi la fel este greu de găsit o altă ţară în care organisme ale statului, organisme ale unui minister care este presupus a proteja patrimoniul cultural şi patrimoniul arheologic, vin şi ele să îngrădească, chiar să pună la rândul lor presiune pe cercetare arheologică profesională şi pe oamenii care sunt chemaţi să o facă.

 Din acest punct de vedere cred că arheologia românească se află la un moment de răscruce, şi în pofida numeroaselor publicaţii, multe dintre ele de certă valoare ştiinţifică, care apar an de an şi care ar putea să ne facă mai optimişti, nu cred că suntem într-o – sau că ne îndreptăm spre o direcţie bună în ceea ce priveşte calitatea actului profesional, şi încă o dată totul, totul se datoreşte unor compromisuri până la urmă etice, a unor compromisuri morale pe care le facem, da, poate - explicabil într-o societate care trăieşte de fapt într-un perpetuu compromis.

Din punctul de vedere al experienţei personale, privind retrospectiv cei peste 30 de ani de practicare a arheologiei, nu mă pot opri să nu constat câteva lucruri surprinzătoare într-un anumit fel, unele chiar paradoxale, şi anume că nu am plătit un preţ atât de greu pentru respectarea conştiinţei profesionale înainte de 1989 cum am ajuns uneori să-l plătesc după această dată, într-o perioadă în care cel puţin la modul teoretic acest lucru nu ar fi trebuit să se întâmple.

 Sigur, este cert că din punct de vedere profesional nu am putut să-mi desăvârşesc - să spun - pregătirea într-un fel profesională înainte de 1989, prin înscrierea şi susţinerea tezei de doctorat pentru că am spus-o şi probabil o repet, preistoria nu era între perioadele şi obiectele de studiu acceptate în sistemul ideologic de atunci.

 Existau evident anumite perioade din istorie favorizate, spre care se canaliza şi atenţia şi posibilitatea de promovare profesională.

 Deci a fost – să spunem – o suferinţă personală, o suferinţă profesională faptul că nu am putut să-mi susţin doctoratul decât destul de târziu, după 1989.

Şi totuşi acest lucru nu cred că m-a afectat atât de mult cum m-a afectat modul în care am fost la un moment dat supus unor presiuni şi apoi exclus din anumite organisme profesionale, datorită simplului fapt că am încercat să îmi respect  - şi să respect nişte convingeri care nu erau doar ale mele, erau îmbrăţişate şi de alţi colegi, şi care consideram că înseamnă de fapt convingeri fireşti ale cuiva care vrea să slujească protejarea, cercetarea şi protejarea patrimoniului arheologic al României.

 Din acest punct de vedere a fi exclus din Comisia Naţională de Arheologie pentru simplul fapt că te opui unui anumit proiect investiţional care toată lumea a recunoscut-o şi o recunoaşte va însemna distrugerea unei părţi a patrimoniului arheologic, şi a unui patrimoniu arheologic de excepţie, a însemnat sigur o experienţă dificilă, o experienţă dureroasă şi din păcate a însemnat şi o ruptură între mine şi o parte a breslei arheologice.

 Nu regret decizia pe care am luat-o atunci şi pe care o respect în continuare pentru că nu sunt de altfel singurul care am făcut-o şi ea îmi permite de a mă considera în continuare un om liber, şi un om care nu a abdicat de la ceea ce a constituit într-un fel crezul întregii sale vieţi.

Pentru că am iubit arheologia, m-am dedicat ei de când pot să spun am fost copil, am fost elev, deci înainte de a o face profesional am făcut-o ca un amator, ca un pasionat de arheologie, şi ca atare nu am făcut altceva decât să respect unul dintre principiile pe care de fapt mi-am clădit existenţa.

 A abdica de la acest principiu ar fi însemnat să mă reneg şi într-un fel să renunţ la unul dintre puţinele puncte de sprijin care-l susţin pe un om de-a lungul existenţei sale, şi anume convingerile în câteva principii, principii de ordin etic, principii de ordin moral, principii de ordin spiritual.

 Sigur că lipsa de – la un moment dat şi de resurse pentru continuarea anumitor cercetări a fost şi ea o formă de persecuţie, şi încercarea evidentă de periferizare în breasla arheologică a fost şi este o experienţă dureroasă, dar am pe de altă parte bucuria să constat că arheologi foarte tineri care sunt poate mai puţin dependenţi de anumiţi factori de presiune nu au ezitat să vină să colaboreze cu mine, să îmi ceară sfatul sau îndrumarea în ceea ce înseamnă formarea lor profesională, şi acest lucru mă face să cred că am avut dreptate în opţiunile pe care le-am făcut.

 Într-o anumită împrejurare după 89 am spus că - într-un cerc de prieteni – dacă în sfârşit avem libertatea să alegem între bine şi rău, cei care alegem în continuare răul nu mai avem nici o scuză.

 Deci a venit timpul să încetăm de a mai ceda presiunii, să încetăm de a mai ne fi frică de consecinţele unor fapte care nu înseamnă decât respectarea unor principii, şi să facem aceste opţiuni, să le respectăm şi să le urmăm.

Deci până la urmă aş spune chiar că sunt mai motivat acum decât am fost înainte, şi până la urmă proiectele europene în care am fost implicat în ultimii ani îmi dau convingerea că nu sunt şi nu voi fi victima unor interese de moment, ci dacă eventual voi greşi cevva, voi greşi doar prin opţiunile pe care nu le-am făcut sau nu le voi face atunci când trebuie.

 Încerc în continuare să fac opţiunile pe care le consider şi morale şi corecte.

BUCIUMUL, BUCIUMANII ŞI ARHEOLOGIA PEISAJULUI

 La Bucium am ajuns târziu, din anumite puncte de vedere, din alte puncte de vedere cred că am ajuns la timp, pentru că e o zonă aparte şi din punct de vedere arheologic, dar şi din punct de vedere cultural şi foarte larg vorbind şi din punctul de vedere al ambianţei umane pe care o întâlneşti aici.

 Buciumul a fost într-un anumit fel o ascensiune la modul propriu al cuvântului, şi în acelaşi timp şi la modul figurat, pentru că am avut ocazia să intru pe anumite cărări mai puţin bătute ale arheologiei în general, şi în mod special ale arheologiei româneşti, aici încercând să aplic ceea ce în Europa este deja o cale bătută, şi anume metodele de arheologie a peisajului.

 Pe de altă parte, Buciumul înseamnă contactul cu o lume care în bună parte se mai află încă cu un picior în trecut, iar cu celălalt se află pe terenul extrem de mişcător al unui prezent cu multe semne de întrebare.

 Dacă pe şantierele arheologice pe care le-am făcut în urmă cu 10 sau 20 de ani, mă aflam într-un fel într-o dimensiune destul de stabilă a satului românesc, interacţionam cu o lume rurală destul de aşezată în anumite privinţe, sigur o lume care trecuse prin imensa bulversare istorică care fusese experienţa comunistă, dar care încă avea anumite puncte destul de stabile de sprijin, în primul rând sigur economic, dar şi din punct de vedere spiritual, aici la Bucium am trăit o experienţă şi am interacţionat cu o lume rurală până la un punct, dar mult mai complexă, pentru că era lumea care cunoscuse bogăţia trecută a mineritului aurifer, lumea care a avut întotdeauna un anumit grad de independenţă, de identitate afirmată mult mai apăsat cdecât alte comunităţi rurale din spaţiul din jur, şi care din acest punct de vedere a însemnat o reală provocare în primii ani în care am început să bat potecile acestei zone.

 Meseria de arheolog nu se poate desfăşura în afara unei relaţii extrem de apropiate cu oamenii prezentului din zona în care îţi lansezi demersul spre trecut. Pentru că aceşti oameni sunt cei care de multe ori îţi oferă informaţii cruciale despre zonele de interes arheologic, ei cunosc cel mai bine ce anume s-a găsit de-a lungul multor generaţii într-un anumit spaţiu geografic, apoi aceşti oameni sunt cei care îţi asigură până la urmă supravieţuirea, sigur nu în sensul dramatic, dar îţi asigură un loc în care să trăieşti, în care să îţi desfăşori o bună bucată de vreme activitatea, îţi asigură practic până la urmă chiar şi de multe ori hrana zilnică, şi poate cel mai important îţi asigură un anumit grad de pace sufletească, în care poţi gândi asupra semnificaţiilor descoperirilor pe care le faci, asupra implicaţiilor pe care le au demersurile tale de cercetare, şi în toate şantierele pe care le-am avut în acest spaţiu extra urban al României, lumea satului românesc a fost una din dimensiunile fundamentale ale experienţelor pe care le-am trăit.

 Nu întotdeauna experienţe pozitive, au existat şi momente de eşec, au existat sigur şi comunităţi mai închise, sau comunităţi marcate mai puternic de fenomenul industrializării, modificării structurii acestor comunităţi, dar de multe ori au fost comunităţi cu care şi în sânul cărora am trăit o experienţă fără de care aş spune – cred că existenţa mea ar fi fost incompletă şi în bună parte lipsită de sens.

 Cred că nu pot să-mi gândesc şi nu mi-am putut gândi profesia în afara acestei relaţii cu oamenii locului.

 Revenind la Bucium acum, spuneam că aicea am trăit o experienţă deosebită faţă de celelalte zone, pentru că Buciumanii sunt o comunitate aparte, pentru că peisajul Buciumului în sine este un peisaj unic, peisaj unic pentru că nu cred că am întâlnit în alte zone o asemenea conservare a vestigiilor antice, medievale şi moderne, similară celei de la Bucium.

 În mod paradoxal, într-o zonă care a fost într-un fel răscolită de om timp de peste două milenii, poate chiar trei milenii, în căutarea metalelor, şi în primul rând a celui mai nobil dintre toate, în căutarea aurului, deci în mod paradoxal aici amprentele fiecărei epoci s-au conturat, s-au aşezat în peisaj fără anularea celor care le-au precedat. Mineritul medieval nu a însemnat distrugerea vestigiilor mineritului antic, după cum mineritul modern nu a însemnat distrugerea urmelor mineritului medieval.

 Poate cel mai bun exemplu este aşa numita Baie a Domnilor, mina Petru şi Pavel, unde până în 1948, până la naţionalizare practic, vechea galerie romană a fost utilizată pe o bună bucată până la ieşire de către mineri, fără nici o modificare semnificativă, fără nici o distrugere, linia de vagoneţi care transporta minereul aurifer şi ieşea din mină practic ieşea din mina romană.

Sunt pozele impresionante făcute de fotograful Bazil Roman în perioada interbelică, cu gura galeriei, şi în care practic poţi să vezi că buciumanii de la mijlocul secolului 20 intrau pe vechea galerie  romană şi abia sigur în străfundul muntelui ajungeau să sape noi puţuri, noi galerii, în căutarea aurului.

Sunt iată zece ani de când am păşit prima dată la Bucium, şi nu pot să nu evoc câteva dintre personajele, su mai corect spus personalităţile care m-au întâmpinat în acest sat, pentru că un m ca Zeno Crâsnic de pildă, depăşeşte în opinia mea calitatea de simplu membru al comunităţii, el era un veritabil – ceea ce  folosim în prezent ca terminologie - un veritabil  lider de opinie, un veritabil fruntaş al comunităţii, nu prin poziţia sa materială dar prin prestigiul său moral, şi prin ceea ce însemnase familia căreia îi aparţinea de-a lungul timpului în această localitate.

 Zeno Crâsnic a fost – a fost pentru că din păcate nu mai este, a plecat la cei drepţi - a fost unul dintre oamenii cu care am petrecut multe zile, ascultându-i poveştile despre modul în care trăiseră buciumanii, despre mai ales numeroasele galerii care se deschideau în coasta muntelui, galerii care de multe ori intersectau mine străvechi, şi pe care buciumanii le înregistrau ca urme din bătrâni.

 Din acest punct de vedere cred că de la Zeno Crâsnic am reuşit să adun informaţii pe care nu aş fi putut să le găsesc în nici o bibliotecă, şi pe care nici cercetările de teren pe care le-am făcut de-a lungul anilor nu m-ar fi ajutat să le suplinesc .

 Lui Zeno Crâsnic, sigur, i se adaugă un alt om care într-un fel este tot un om al Buciumului, deşi nu este născut aici, nu a trăit aici decât o anumită parte a vieţii sale, este vorba despre inginerul Aurel Sântimbrean, cel care a debutat ca inginer geolog în activitatea sa în anii 50 aici la Bucium, şi-a petrecut prima parte a carierei sale în zona Buciumului, şi care m-a însoţit în primul drum pe care l-am făcut până în vârful muntelui Corabia, desluşindu-mi cu vastele sale cunoştinţe de inginer geolog atât diversele formaţiuni geologice cât mai ales urmele din peisaj ale intervenţiei umane, şi mai ales spectaculoasele cariere deschise în antichitate începând din vârful muntelui şi până la poalele sale, cariere care pentru un ochi de nespecialist pot fi lesne confundate cu accidente naturale, cu formaţiuni care nu ar presupune intervenţia umană.

 De fapt cred că modul în care am păşit în peisajul arheologic al Buciumului a fost decisiv influenţat de această primă vizită pe care am făcut-o cu inginerul Aurel Sântimbrean, şi care de altfel avea să se repete, şi care avea să fie însoţită şi de primele contacte cu o serie de mineri destul de în vârstă, toţi desigur pensionari, dar care îşi aminteau cu deosebită plăcere de anii petrecuţi împreună cu ing Santimbrean şi care se deschideau mult mai uşor spre noi, spre conversaţie şi spre oferirea unor informaţii legate de istoria şi de - mai ales de tainele pe care le ascundeau străfundurile muntelui.

 De fapt această vizită a însemnat pentru mine şi un prim imbold spre încercarea de aplicare a metodelor de arheologie a peisajului în demersul meu ştiinţific de aucu, şi fapt semnificativ am învăţat că arheologia poate fi făcută şi fără hârleţ şi fără şpaclu, poate fi făcută şi cu ochiul, privind şi desluşind evoluţia istorică a unui peisaj cultural.

Un peisaj care trebuie s-o spun încă o dată la Bucium este unul de excepţie. Puţine locuri cred că pot fi văzute dintre fostele zone miniere ale Antichităţii, în care de-o potrivă să vezi galeriile subterane, să vezi carierele imense deschise la suprafaţă, dar să vezi şi modul în care resursele de apă au fost gestionate, modul în care s-au săpat canare de aducţiune a apei, de captare a apei pluviale sau din zona de izvoare, şi modul în care această apă a fost direcţionată spre bazine în coasta muntelui, pentru a putea apoi face spălarea minereului aurifer.

 Toate aceste vestigii sunt conservate într-un mod uimitor, şi alături de ele apoi poţi observa întreaga istorie a mineritului medieval şi modern din această parte a Apusenilor, parte care cred că se află din punct de vedere arheologic într-un nemeritat con de umbră. Deocamdată.

Am reuşit probabil aici la Bucium ceea ce nu am reuşit în alte părţi, nu pentru că nu aş fi stat un interval detimp destul de lung, dar probabil pentru că eram mai tânăr, pentru că modul în care priveam demersul meu arheologic  într-un anumit spaţiu geografic dar şi cultural şi uman nu era încă suficient de matur.

Am reuşit aici la Bucium cred să aduc – să readuc mai bine zis, să smulg dintr-o memorie mai apropiată sau mai îndepărtată acele lucruri care i-au făcut pe mulţi cred că buciumani să-şi înnoade legăturile cu trecutul.

Buciumanii au fost o bună perioadă de timp fără îndoială o comunitate cu un puternic simţ identitar, o comunitate care însă după mai ales după 1948 a fost puternic traumatizată, o mare parte dintre membrii săi au ajuns să fie obligaţi să lucreze pe Valea Jiului pentru a-şi câştiga existenţa, minele de-aici fiind - minele particulare fiind închise, iar apoi o parte a acestei comunităţi s-a împrăştiat în diverse zone miniere, pe diverse şantiere, în aşa fel încât ceea ce a însemnat zestrea istorică şi ceea ce a însemnat revolta cunoscută a buciumanilor din sfârşitul de secol 19 să pară lucruri definitiv îngropate.

În mod paradoxal cred că discuţiile pe care le-am purtat cu membrii mai în vârstă ai comunităţii, faptul că am încercat prin reînnodarea acestor amintiri din trecut cu un prezent cu anumite note ameninţătoare, a fost ceea ce a trezit în nu puţini dintre membrii comunităţii dorinţa de reafirmare într-un fel a acelei mândrii şi a acelei puternice identităţi care a caracterizat această zonă.

Şi fără să exagerez am trăit cred că de la un an la altul tot mai multe momente de trezire, de revenire, de căutare a ceea ce a însemnat identitatea buciumanilor în istorie, şi dorinţa de regăsire şi de reafirmare a acestei identităţi.

Dacă costumul popular buciumănesc era purtat să spun doar la – în ultima vreme doar la Paşti sau la momente de sărbătoare la Biserică, cred că la ora actuală el revine ca element identitar mult mai puternic în viaţa publică, fie că e vorba de sărbători la care bătrâni şi tineri revin la tradiţiile acestei zone, fie că e vorba de apariţia elementelor tradiţionale ale Buciumului în momente culturale din alte zone geografice la care membrii comunităţii sunt invitaţi să participe.

Şi sunt convins că faptul că buciumanii au avut posibilitatea prin intermediul unor producţii de televiziune, să-şi vadă bătrânii, să-şi vadă valorile, afirmate şi prezente în faţa unei până la urmă ţări întregi, a constituit un element fundamental de reconsiderare a conştiinţei acestei comunităţi. 

MUNŢII APUSENI – UN SPAŢIU EXCEPŢIONAL AL CIVILIZAŢIEI EUROPENE

Privind spre ceea ce înseamnă Transilvania ca spaţiu cultural şi spre ceea ce înseamnă Transilvania ca spaţiu arhitectural cred că există două lucruri despre care ar trebui să vorbim. Pe de o parte este vorba despre faptul că există o zonă de patrimoniu şi o zonă geografică accesibilă şi mediatizată. O zonă care a beneficiat datorită evoluţiei sale istorice, datorită condiţiilor prezente, de o deschidere mult mai mare spre ceea ce înseamnă turism cultural, spre ceea ce înseamnă mediatizare şi cunoaştere.

 Este zona – să-i spunem – Transilvaniei medievale, a Transilvaniei istorice, Transilvania cetăţilor şi bisericilor fortificate, Transilvania castelelor.

Dar Transilvania nu este doar acest spaţiu şi aceste monumente, Transilvania este şi zona Munţilor Apuseni, o zonă care înseamnă din punctul de vedere al peisajului natural şi al peisajului cultural deopotrivă, o zonă de o valoare şi de o semnificaţie deosebită, dar încă departe de traseele importante ale turismului cultural, şi încă departe de a-şi ocupa locul binemeritat în conştiinţa publicului.

Am fost întotdeauna impresionat şi în mod surprinzător continui încă să am surprize în acest spaţiu pe care îl parcurg aproape în fiecare an, în ceea ce priveşte conservarea unei arhitecturi şi practic a unui mod de viaţă în spaţiul montan, în spaţiul rural, cu elemente de arhaicitate nemaiîntâlnite în alte zone.

Cred că zona Munţilor Apuseni şi cu deosebire plecând de la Bucium spre Mogoş, spre Ponor, Geogel, până în vârful Râmeţilor, este un spaţiu în care poţi întâlni gospodăriile şi oamenii secolului al 19-lea, cu modificări sau cu alterări minimale.

Din acest punct de vedere cred că nu mai există probabil în întregul continent european un spaţiu în care un anumit tip de civilizaţie montană, de civilizaţie rurală montană, să mai fie conservat, să mai fie încă viu, atât de aproape de ceea ce a fost la începuturile sale.

Din acest punct de vedere cred că avem o dublă datorie – pe de-o parte a face cunoscut acest spaţiu, pe de altă parte a face tot ce se mai poate face pentru a-l ajuta să supravieţuiască în dimensiunea sa tradiţională.

Pentru că acest spaţiu suferă în mod evident şi în mod din păcate natural un fenomen de depopulare masivă, şi fiecare gospodărie abandonată, datorită materialelor perisabile din care sunt construite casele şi anexele, grajdiurile, este apoi supusă unui fenomen foarte rapid de distrugere. Suntem dacă nu în ceasul al 12-lea, poate în ceasul al 11-lea, trecute, când încă mai putem salva o bună parte a acestei veritabile minuni a Apusenilor.

Şi ar fi de dorit ca aici să putem face ceea ce nu am fost în stare să facem în Maramureşul istoric, în parte din ceea ce a însemnat arhitectura tradiţională a fost compromisă în ultimele două decenii.

PATRIMONIUL MINIER ŞI ROŞIA MONTANĂ

Una dintre dimensiunile remarcabile ale patrimoniului cultural şi în mod special ale patrimoniului arheologic din zona munţilor Apuseni o reprezintă fără îndoială patrimoniul minier, patrim minier reprezentar în mai multe zone geografice, dar fără îndoială aflat în cea mai superbă expunere în zona Roşiei Montane.

Europa ca şi alte spaţii geografice a fost un continent în care mineritul s-a practicat de milenii, în care substanţele utile au fost căutate cu înverşunare şi peisajul în anumite zone a fost complet modificat de această activitate.

Din acest punct de vedere sunt puţine zonele miniere în care exploatarea din perioada modernă mai ales să nu fi distrus în cea mai mare parte elementele de exploatare mai vechi. Este o constatare valabilă indiferent de tipul de minerit care s-a practicat.

Şi tocmai faptul că în Munţii Apuseni în mod remarcabil şi surprinzător avem încă păstrate zone în care toate etapele istorice ale evoluţiei activităţii miniere există conservate într-o proporţie mai mare sau mai mică, este un element remarcabil şi care constituie principala valoare, principalul atu al acestei zone.

Pentru – în mod cert pentru exploatările aurifere nu există la nivelul mapamondului o zonă în care să poţi urmări, aşa cum o poţi face la Roşia Montană şi în mod special în zona Masivului Cârnic, toate tehnologiile cunoscute şi aplicate pentru extragerea nobilului metal începând de la primitiva tehnică a focului şi apei, continuând cu spectaculoasele galerii săpate cu dalta şi ciocanul în perioada antichităţii romane, apoi de cele săpate cu târnăcop şi cu pulbere mai târziu în perioada modernă, şi desigur terminând cu un element care aş spune este pe nemeritate lăsat în umbră, şi anume rezultanta acestor exploatări succesive, pe care o constituie corănzile.

Golurile imense subterane create în decursul timpului prin exploatare succesivă, goluri care ating dimensiuni danteşti şi care după ştiinţa mea nu au constituit în mod special nici obiectul de studiu al specialiştilor şi nici să spunem mediatizarea şi valorificarea într-un circuit turistic. Aceste corănzi sunt şi ele o minune a Apusenilor, şi de fapt o minune a Roşiei Montane.

Poate că luate în parte şi alte regiuni miniere oferă elemente similare de tehnică de exploatare, galerii fie din perioada romană, fie din perioadă medievală sau modernă. Dar nicăieri spuneam nu există un sit minier – un sit care încă din păcate nu este pe lista patrimoniului mondial, în care să existe conservate într-o singură zonă întreaga scară a acestor tehnologii, conservate şi accesibile încă, prin urmare uşor de valorificat din punct de vedere turistic.

Este un element care nu – cum spuneam nu îşi are echivalentul în alte zone şi care constituie unul dintre tocmai punctele de atracţie ale zonei şi ale acestui patrimoniu minier de excepţie.

Privind zona munţilor Apuseni şi încercând să îi evaluăm pe de-o parte potenţialul şi pe de altă parte perspectivele, o constatare se impune de la sine. Şi anume că zona Munţilor Apuseni conservă încă spaţii naturale puţin atinse de mâna omului, spaţii naturale de o frumuseţe deosebită, cu o biodiversitate impresionantă, şi care constituie fără îndoială spaţii care trebuie protejate.

Pe de altă parte trebuie observat faptul că zona Apusenilor a fost o zonă impactată de activităţi miniere vreme de câteva milenii. Deci o parte a Apusenilor a fost zonă minieră începând foarte probabil din preistorie, cu siguranţă continuând pe scară largă,aproape  industrială aş spune în epoca romană, şi mai departe în epoca medievală şi modernă.

Cu toate acestea, cu câteva excepţii – una dintre ele este fără îndoială imensa carieră deschisă de la Roşia Poieni şi iazul de pe valea Şesii, deci cu puţine excepţii această activitate minieră nu a compromis încă acest spaţiu, spaţiu geografic, spaţiu cultural şi istoric.

Viitorul Munţilor Apuseni se află fără îndoială însă la un moment de răscruce. Dezvoltarea unor proiecte miniere de anvergură va avea un impact de această dată probabil cu implicaţii greu de evaluat pentru acest spaţiu, pentru că dimensiunile, tehnologia şi suprafeţele care sunt vizate vor modifica fundamental şi vor rupe acest echilibru care încă mai există între zone naturale cu impact uman minim, şi zone impactate industrial.

Suntem deci în faţa unei opţiuni pe care trebuie să o luăm. Fie renunţăm la ceea ce înseamnă Munţii Apuseni, Munţii Apuseni ca spaţiu Naţional, ca spaţiu cultural, ca spaţiu natural, şi transformăm această zonă într-o arie de interes economic pentru un anumit interval de timp, destul de scurt la scara istoriei, sau adoptăm cu adevărat perspectiva unei dezvoltări durabile pentru această zonă, şi căutăm o minimalizare şi o gestionare a intervenţiilor umane în acest spaţiu, în aşa fel încât el să nu-şi piardă identitatea.

Identitate care înseamnă valoare. Valoare nu la modul teoretic, ci valoare la modul cel mai pur, la modul cel mai material cu putinţă, pentru că zona Apusenilor înseamnă o zonă cu un potenţial turistic deosebit, cu existenţa unor atuuri de unicitate la nivel european, care pot fi exploatate şi care pot însemna dezvoltarea acestei zone pe o scară şi pe o durată pe care la ora actuală încă nu dorim să o luăm în mod corect în evaluare.

Este până la urmă decizia de a alege între un câştig şi un beneficiu pe termen scurt, sau între un câştig pe termen lung care înseamnă până la urmă supravieţuirea şi existenţa nu doar a zonei Munţilor Apuseni, ci probabil supravieţuirea unei naţiuni.